Evenimente

PR-ist… Nici mama nu stie exact cu ce ma ocup

By  | 
*Publicat de launpahardepr

Cand am inceput sa lucrez la ziar, am devenit un fel de vedeta in grupul prietenilor de familie ai mamei. Eram jurnalist. Nu conta ca in mintea rudelor si prietenilor de familie jurnalistul era ala care statea pe scarile Parlamentului asteptand sa iasa un domn la costum sa dea o declaratie cu rol de asa-zisa stire de jurnal, iar eu nu eram asa ceva – ca eram la ziar si n-aveam nevoie de microfon si cameraman dupa mine si nici nu lucram pe politic. Macar oamenii aveau o vaga idee despre ce fac eu.

De cand am decis schimbarea si am trecut de partea cealalta a baricadei, nu ma mai pot lauda cu acelasi statut. Nu ca n-as mai fi vedeta (ca doar nu ma semnez degeaba si acum cu numele de fata, desi am barbat cu acte), ci pentru ca sa fii PR-ist nu mai e asa la indemana rudelor si prietenilor de familie. Probabil ca din vina mea si-au si introdus in vocabular acest termen.

„Si unde zici ca pleci?”, ma intreaba mama dupa ce o anunt ca am decis sa plec de la ziar. „La o agentie de PR”, ii raspund, de parca ii spuneam ca ma duc la piata sa iau niste mere. Mama se uita la mine si parca i-ar iesi un „aha”, dar nu poate. „Ce e aia?”, ma intreaba intr-un final. Incep eu sa-i povestesc cu comunicatele de presa, cu conferintele, cu strategiile de comunicare, cu punctajele de discurs public… Aiurea! Imi dau seama ca in anii aia de presa eu nu i-am povestit mamei niciodata cu lux de amanunte cum descopera de fapt jurnalistii marile subiecte de presa.

Asa ca ma intorc in timp si incerc sa o lamuresc ca jurnalistii nu viseaza noaptea subiecte marete (poate doar uneori si cu siguranta doar unii – putini – dintre ei), ca nu se intampla sa fie la cumparaturi in supermarket si sa dea de nu’s ce mare politician sau vedeta, si ca de fapt toate aceste informatii acestea sunt prezentate / sugerate / livrate de altii. Iar acesti altii – ma rog, unii dintre ei – se numesc PR-isti.

„Deci tu vorbesti cu jurnalistii, ce sa scrie”, imi zice mama. Nu, nu chiar, imi vine in cap primul raspuns. Dar imi inghit cuvintele. „Da, cam asa ceva, tin legatura cu jurnalistii”, ii raspund. „Si comunicatele alea pe care le scrii sunt tot un fel de articole, nu?”, continua mama. „Da, exact”, ii raspund desi stiu ca nu e tocmai adevarul adevarat. Dar e cel mai la indemana. „Deci esti tot un fel de jurnalist, doar ca nu mai apare in ziar numele tau”, concluzioneaza mama. Atunci nu i-am raspuns nimic, dar azi – daca ma uit la cum sunt articolele formulate pe sistemul copy-paste – cred ca are dreptate. Mama e femeie desteapta. De-aia, multi dintre prietenii nostri de familie inca sunt la nivelul: fata scrie la ziar. Mama s-a prins din prima, cu mult inaintea mea, ca nu trebuie sa se complice cu explicatul termenului de PR-ist, pe care oricum nu e convinsa ca il pronunta cum trebuie.

In timp, am descoperit ca treaba asta cu PR-ul e straina chiar si de oamenii cu carte, nu simplu muncitor ca mama. In cazul ei am pus totul pe seama perioadei in care a crescut, ca nu a umblat prin cercuri d-astea cu comunicatori si marketeri…

Dar ce te faci cu oamenii cu nspe facultati care se entuziasmeaza cand vad la tv cum o duduie il surprinde pe VIP-ul X ca isi cumpara blugi din mall? Si acum ma pufneste rasul cand asist la astfel de scene. La inceputurile mele in PR ma avantam fara sa gandesc in explicatii despre cum ajung jurnalistii aia sa il surprinda in flagrant de VIP / politician, cum sunt ei informati, cum primesc chiar comunicate oficiale despre locul in care va fi x si y in ziua z. Acum, ma gandesc ca poate e mai bine sa ii las sa creada

ca jurnalistii sunt niste oameni cu puteri supranaturale, un fel de ghicitori in ganduri, ca la cum merge presa la noi si nu numai…

Altii au vazut filme despre jocurile din culisele politicii (americane, in special) si cred ca toti PR-isti sunt un fel de jonglori cu vorbe, minti si oameni. Ma intreb daca nu cumva in fata acestora chiar ar trebui sa nu spun ce fac.

In astia zece ani de PR, comunicare, spuneti-i cum vreti (chiar, a trecut deja un deceniu?), am vazut multe si multi „specialisti” in materie. Profesori de comunicare mirati de marele pas dintr-o barca in alta – de la jurnalism la PR (sincer, vorba mamei, tot cu scrisul te ocupi, cu stirea, nu?). Directori de marketing care intreaba cu cat cresc vanzarile dupa trimiterea unui comunicat de presa. Sau Directori de MARCOM (sunt fan al tendintelor de aceeasi Marie cu alta palarie) care includ in strategia de PR cel putin 10 advertoriale.

Am colegi (fosti si actuali) din presa si comunicare ce se arata si acum ofuscati de astfel de exemplare pe care continuam sa le intalnim si azi in munca noastra de zi cu zi. Sau care inca mai depun eforturi sa-si lamureasca familia si prietenii din alte domenii cu ce se mananca treaba noastra. Eu am renuntat. Uneori parca nici eu nu mai stiu exact cu ce ma ocup. Dar stai sa vezi cand o ajunge copilul la scoala si l-o intreba doamna invatatoare cu ce se ocupa mamai. Sa vezi atunci distractie…

1 Comment

  1. Pingback: Soc si groaza in curtea scolii. Latra un caine - iulianaroca.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook