Povesti pentru copii

printre flori (14)

By  | 

Plutea in vazduh si canta de parca n-ar fi avut niciodata o problema, de parca n-ar fi stiut cum e sa ai inima mica sau sufletul ametit. Ii placea starea de mahmureala si euforie in care se desfasura.

“Gargarita, rita / Zboara-n poienita / Acolo unde vei zbura / Acolo ma voi marita”, se trezi cantand in mod repetat ca pe un refren de succes.

Isi aminti cum ii cantase odata acest cantec o voce calda si doi ochi umezi. Simtise in glasul ei increderea in cuvintele rostite de parca el ar fi fost ultima speranta si zborul lui catre un anume loc ar fi salvat-o, iar fi sters larimile de pe obraz si i-ar fi adus zambetul pe buzele rosii.

Dar la suflul ei, el zburase fara o tinta anume si uitand complet misiune in care fusese trimis. Nu ii gasise pe nimeni. De fapt, nici nu cautase. Acum ii parea rau. Acum intelegea visul fetei si ar fi vrut sa aiba si el o gargarita pe care sa o trimita undeva in zari sa-i gaseasca buburuza portocalie.

In minte i se amestecau diferite priviri. Ochii inlacrimati de dorinta ai fetei cu cantecul, ochii negri ai celei cu care a dansate zile la rand in fiecare dimineata, ochii jucausi ai buburuzei portocalii spunandu-i sa o urmeze. Si aproape mecanic relua cantecul.

“Gargarita, rita / Zboara-n poienita / Acolo unde vei zbura / Acolo ma voi marita”.

Ii placea si dansul pe care il reinventa cu fiecare frunza si floare pe care o atingea cu piciorusele si aripile vesele.

Cate culori! Cata lumina! Ce frumusete!

La un moment dat se gandi ca n-ar fi rau sa ia o pauza. Oricum, nu stia pe unde a ajuns, sau unde se indreapta cu adevarat.

Uitandu-se in jos din inaltul cerului, zari niste flori ciudate, ca niste balti mici, cu onduleuri, de culoare alba. Nu stia ce ar putea fi, dar il atrase ideea de a descoperi. Si se arunca in gol, aterizand in cadere libera fix pe mijlocul uneia dintre flori.

Si cum se pregatea el sa isi intinda aripile si sa se relaxeze, nu se astepta sa simta un fel de pensula ca vine si il arunca cat colo intr-o clipita.

Ce-a fost asta?, apuca sa gandeasca pana sa simta contactul brusc cu pamantul.

Auuuuu!!!!!!!! Ce coada grea!

Coada?! Am spus coada?! Dar florile n-au coada cu care sa loveasca in stanga si-n dreapta.

Cand se dezmetici si reusi sa se ridice mai sus, privind de la distanta, realiza ca floarea pe care se asezase era o pata de pe spatele unui vitelus.

“Scuze. Sper ca nu te-am lovit prea tare. Dar n-aveam de unde sa stiu cine e”, spuse vitelusul apropiindu-se foarte mult cu botul de corpul buburuzei.

“Aaaa… nu-i nimic. Se mai intampla”, raspunse cu glasul tremurat si continua: “Cred ca e vina mea. Poate trebuia sa fiu mai atent. Am crezut ca esti o floare”.

“O floare???”, si vitelusul incepu sa rada atat de tare ca o sufla pe buburuza si o impinse si mai departe. “O, scuza-ma, n-am vrut”, spuse vitelusul cand se opri din ras. “Dar cum sa fiu eu o floare? Desi mi-ar fi placut. Unele sunt atat de frumoase si miros atat de bine… Mi-ar fi placut sa fiu o floare. Asa m-ar fi iubit mai multa lume. Cum te iubesc pe tine”.

“Pe mine?”, intreba mirata buburuza si gandul ii zbura imediat la portocalia pe care o cauta.

“Pai ti-am auzit si eu cantecul. L-am auzit si inainte. De la oameni. Mai ales fetele. Iti iau suratele in palma si le canta de iubire”, spuse visator vitelusul.

“Dar nu le canta de iubire. Adica, da, dar de fapt vor sa le caute iubirea si asta e o prostie, ca noi nu avem cum sa le gasim barbatul sau femeia, depinde, la care viseaza. Noi abia ne gasim pentru noi cate un partener de zbor”, incerca sa explice buburuza, cu gandul tot la cautarea lui.

“Ba e de iubire. Oamenii isi pun speranta in voi. Nu iti dai seama cat e de placut sa aiba incredere cineva in tine incat sa te lase sa il indrumi spre locul potrivit. Eu cand o sa cresc, oamenii or sa aiba incredere doar ca pot sa car ceva”, spuse cu tristete vitelusul.

Buburuza se intrista si ea. Nu se gandise niciodata ca ar avea vreun rost deosebit printre oamenii si cu atat mai putin nu privise niciodata lucrurile din aceasta perspectiva. Si isi aminti iar de fata cu ochii plansi de la care stia cantecul cu gargarita -rita. Acum ii parea si mai rau ca nici macar nu se obosise sa se gandeasca la un raspuns la ruga ei. Daca ar stii acum unde e, s-ar intoarce si i-ar cere sa-i mai cante de iubire si de aceasta data chiar s-ar duce si i-ar cauta alesul. Doar asta facea si pentru sine acum. Zbura aiurea sperand ca intr-o zi o va regasi pe cea cu care ar fi putut avea o sansa. Una portocalie. Ce nuanta placuta!, se gandi.

“Tu de ce esti trist?”, il trezi din vis intrebarea vitelusului.

“A, nu sunt. Doar ca eram in cautarea cuiva si cred ca m-am ratacit si nu mai am nicio sansa sa regasesc drumul cel bun”, incerca sa nu dea prea multe detalii buburuza.

“E vorba despre o partenera, nu?”, zambi complice vitelusul.

“Da, cum ai ghicit?”

“Se vede in ochii tai. Dar eu zic sa nu iti pierzi speranta. Daca oamenii au incredere in voi si asa cum spuneai tu in realitate voi nu aveti de unde sa stiti pe cine sa cautati, acum cred ca si tu trebuie sa ai incredere in tine. Mai ales ca tu stii pe cine cauti, nu-i asa?”

“Da. Ai dreptate. Eu stiu”, spuse hotarat buburuza.

“Te pot ajuta? Iti mai dau un vant cu coada, daca vrei”, si vitelusul incepu iar sa rada in hohote.

“O, nu, nu. Mai bine nu, multumesc. Cred ca ma descurc si cu aripile mele. Dar poti sa-mi spui daca ai vazut vreo buburuza portocalie. E posibil sa fi fost prin zona, cu sora si nepotii ei”, se incumeta buburuza sa intrebe.

“Dar cum o cheama?”

“Aaa, pai vezi, nu stiu. N-am apucat sa intreb. Asta e tot ce stiu”, si se intrista din nou.

“Eu am vazut o buburuza portocalie. Dar vezi, voi sunteti multe si semanati intre voi. Ar putea fi ea. Dar la fel de bine ar putea fi alta”, explica vitelusul cu un aer intelectual.

Buburuza incuviinta din cap ca vitelusul avea dreptate. Dar isi aminti ca nu era singurul care vazuse o buburuza portocalie.

“Era vesela? Canta si topaia? Era… zurlie?”, intreba deodata.

“Zurlie? Da, poate. Da, zurlie. Nu stiu. Dar canta, topaia, era vesela, cum spui tu. Zurlie”, raspunse vitelusul, fara sa recunoasca faptul ca nu prea stia ce ar putea sa insemne acest zurlie si cum ar putea arata o buburuza zurlie.

“Inseamna ca ea e. Iti amintesti pe unde a zburat?”, se grabi sa intrebe asteptand raspunsul ca pe o adiere de aer de vara.

“Aaa, da. Cred ca da. Unde a aruncat-o coada mea”.

“Poftim??? Iti arde de glume pe seama mea? N-ai vazut nicio buburuza portocalie. Doar razi de mine”, si buburuza era pe punctul sa izbucneasca in lacrimi.

“Nu, nu. Iti explic. Zurlie asa cum zici tu ca e, avea chef de joaca. Si a zis ca are chef sa se duca in zare, oriunde, si sa ii dau eu un avant. Ne-am jucat o vreme si apoi i-am implinit dorinta. Si am impins-o cu coada, ca pe o minge de tenis”, povesti vitelusul cu toata seriozitatea pe care o avea la el.

‘Tu vorbesti serios?”, reveni buburuza inca nehotarata daca sa creada cele spuse sau nu.

“Da. Daca vrei te zbor si pe tine. Uite, ma asez in aceeasi pozitie in care eram atunci – imi amintesc pentru ca stateam cu botul in floarea asta rosie de-aici care te ameteste cu parfumul ei -, tu te asezi pe spatele meu asa cum ai facut cand ai crezut ca sunt o floare si eu iti dau una cu coada. Si vezi tu unde ajungi. Poate dai de ea”, facu planul vitelusul.

Nu suna prea credibil. Dar ce avea de pierdut. Putea incerca. Daca se ratacea si mai rau, asta era, oricum nu avea alta idee mai buna.

Si se intelesera sa treaca la treaba.

Vitelusul se aseza in pozitia indicata, buburuza se urca pe spatele lui si cand ajunsera cu numaratoare la trei, vitelusul isi urni coada din loc si il lovi cu cea mai mare putere.

Ametit, visand cum cade in bratele ei, buburuza zbura acum prin aer, peste curcubee de flori si prin parfumuri incantatoare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook4k
Facebook