Parenting

Problema imi pare ca nu e “bravo”, ci ca e DOAR “bravo”

By  | 

“Esti un foarte bun inotator! Te-am vazut!”, ii spune. Ma astept sa zambeasca, sa spuna “multumesc” sau “stiu”, cu mandrie.  Dar nu. El ia mana mamei si incearca sa se ascunda in spatele degetelor rasfirate. Nici daca era vreun pitic, asta nu ar fi fost posibil. Dar el insista.

In secunda doi, mintea imi fuge la “nu trebuie sa (ne) laudam copiii”. Si ma intreb daca micului inotator ii erau familiare laudele, complimentele si daca fuga in spatele mainii mamei era cauzata de necunoscutul momentului sau nestiinta atitudinii in acest context.

Se pare ca nu stim sa reactionam la complimente. Am mai auzit asta. Si am fost de acord din prima. Cumva, in fata unui compliment, mai degraba ne rusinam. Majoritatea dintre noi. Cel mult spunem un “multumesc” stangaci.

Cu aceasta mostenire, care imi pare parte din gena poporului nostru, ma intreb daca nu cumva n-ar fi mai indicat sa facem exercitiul laudei, decat sa-l evitam, in educatia copiilor sau autoeducatia noastra, a celor mari.

Poate ca lauda exagerata pe ambalaj – pe haine, spre exemplu – sau cu superlative de “cel mai/cea mai” pot duce la niste dezechilibre in dezvoltare prin motivare intrinseca. Dar daca lauda/complimentul se refera la o capacitate, eventual dobandita prin munca… Nu vad problema aprecierii rezultatului muncii, antrenamentului…

“Trebuie sa evitam recompensele si laudele”. N-as putea nicicand sa respect asa ceva. Pentru ca nu cred in asa ceva.

Nu cred ca ai nostri copii vor trai, mai tarziu, intr-o societate in care sa nu fie nevoie de recompensa (financiara) pentru munca lor. Si la scoala, admiterea in diferite clase sau nivele de invatamant, nu se face dupa motivatia si evaluarea intrinseca, ci dupa recompensa extrinseca – nota primita – oricat de corecta sau nu ni se pare ea.

Astazi, oricum, nu se poate fara recompensa (financiara). Oricat de altruist si voluntar ar fi un adult, cred ca se bucura de aprecierea muncii sale si are nevoie (sa traiasca) si de o recompensa / remuneratie. Mai bine sa ii invatam valoarea reala a muncii, inclusiv remuneratia cuvenita.

Eu cred ca e nevoie de “bravo”. Dar nu DOAR “bravo”.

Cred ca e nevoie sa exersam laudele si complimentele si raspunsul, reactia in fata lor. Multi dintre adultii de astazi nu stiu sa faca un compliment sau li se pare ca e dovada de linguseala si pupincurism. La fel cum cei mai multi, in fata unui compliment sau a unui dar oferit (si complimentul e tot un dar, chiar daca nu vine ambalat cu funda sau in punga de cadouri), nu fac decat sa minimizeze gestul – “nu trebuia sa te deranjezi” sau “a, nu e mare lucru, bluza asta e banala”.

Aprecierea, cred eu, este necesara in evolutie si invatare. Mai ales la inceput. Pentru ca e un reper. Asa cum, in cazul emotiilor, parintii sunt reper pentru copii – cum identificam emotiile, cum se numesc, cum reactionam cand avem o emotie sau alta  – la fel si in cazul bine-rau, mai bine si mai putin bine.

“Mami, mami, ia uite! Am reusit sa scriu numele tau!” “Bravo!”, spune mama, fara sa se uite la foaia copilului.

Genul asta de “bravo” nu cred ca e util nimanui. E un soi de automatism fara nicio valoare. Putea sa spuna si “verde”; era acelasi lucru. Oricum nu vazuse si nu apreciase cu adevarat creatia copilului. Si nici el nu primise un feedback real. Nu cred ca stia daca intr-adevar scrisese corect, daca reusise sau daca trebuia sa mai exerseze, sa corecteze, sa imbunatateasca ceva.

Acel “bravo” nici macar nu era o lauda sau o recompensa verbala. Mi s-a parut mai degraba o forma de dezinteres, o solutia de a scapa.

Nu cred ca “bravo” e problema in relatia cu cei mici. Ci incarcatura lui. Implicarea reala (sau nu) in contextul relational. Si exprimarea valorii lui “bravo”, accentuarea acelei abilitati, a rezultatului si reusitei care merita apreciere, lauda si compliment.

Si, eventual, in functie de rabdarea si prieceperea fiecaruia, deschiderea si dezvoltarea unei discutii pe marginea subiectului, oferindu-i si copilului ocazia de a invata sa asimileze lauda, complimentul, si emotiile in situatia data si, astfel, de a reactiona deschis, fara degete rasifrate in spatele carora sa caute sa se ascunda.

Lipsa de reactie – ca stie el sa se evalueze singur, ca are (sau trebuie sa aiba) motivatie intrinseca – sau cum zicea un sef de-al meu “daca nu zic nimic, e de bine” – mi se pare mai daunatoare decat “bravo! ce frumos!”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook4k
Facebook