Ganduri. Amintiri

Punct. Si de la capat (7)

By  | 

Imi povestea o colega zilele trecute ca a fost la Reuniunea de 15 ani de la terminarea liceului. 15 ani! Ce cifra rotunda! :) Dupa logica lor, probabil ca si eu ar trebui sa merg anul acesta la Reuniunea de 25 de ani… Ceea ce n-ar fi neaparat o idee rea.

Anul acesta as merge linistita, increzatoare. Chiar daca n-am zece case, un sot milionar sau niste copii supra-dotati. Si nici director nu sunt. Nici macar n-am afacerea mea.

Am insa un job care imi place – in sfarsit intr-o redactie in care ma regasesc, alaturi de o echipa grozav de nebuna. Am timp sa ma plimb, sa citesc, sa merg la teatru si concerte, dar si sa va scriu voua toate gandurile mele, mai mult sau mai putin inspirate. Ma vad cu mama mai des, merg acasa mai des si am doi prieteni exceptionali, Alex si Andreea, cu care am si planificat pentru vara aceasta un tur al Europei.

Sunt bine. Ma simt bine cu mine, cu viata mea. Chiar daca nu se incadreaza in standardele universal acceptate pentru un om care a trecut de 40 de ani – oricare ar fi alea si indiferent cine si de ce le-a inventat.

Reuniunile astea pot fi foarte stresante, nu-i asa? Intr-o lume in care ne dam toti open-minded, fara judecati si prejudecati, suntem totusi destul de critici, nu credeti? Desi spunem ca “fiecare face ce vrea cu viata lui”, realitatea e ca trebuie sa respiram adanc de cateva ori ca sa ne domolim gandurile despre capra vecinului.

Colega mea, mai tanara ca mine, imi povestea ca mare parte dintre colegii ei – si baieti si fete – se uitau lung la ea ca avea o fusta scurta, stramta, cu o despicatura destul de inalta pe picior. Si ca una dintre colege chiar i-a spus, la un moment dat: “Daca iti permiti! N-ai familie, n-ai copii. Normal! Inca mai copilaresti!”.

Mi-a povestit scena aceasta, inca in stare de soc. “N-o sa ne vindecam niciodata”, mi-a spus ea.

Nu, probabil ca nu. Dar cum ar fi sa ne vedem toti de ale noastre si sa lasam ograda celorlalti in pace? Sau sa nu ne mai sinchisim atat de mult de parerea celorlalti despre noi? Plictistor, nu? :)

Imi amintesc cum m-am dus eu, acum cinci ani, la Reuniunea de 20 de ani de la terminarea liceului. Cate temeri! Cate scenarii! Ca n-am sot, ca n-am copii, ca tocmai ramasesem fara job si fara iubit, ca era fiul – pardon, fiica – ploii. Imi si vedeam colegii uitandu-se dezaprobator in directia mea. Sau cu mila, ceea ce mi se parea si mai infiorator. Imi era rusine de mine; cu mine.

Ce prostie! Si sa stiti ca la Reuniunea aceea, care a tinut vreo doua zile, chiar am primit priviri dezaprobatoare, ba chiar si unele insotite de un ranjet de satisfactie – habar n-am de ce unii oameni se pot bucura de raul altora. Din fericire, toate astea s-au intamplat dupa o noapte lunga, o noapte in care imi regasisem prietenii dragi si mai ales imi regasisem, cu ajutorul lor, puterea in propria-mi fiinta. Increderea ca drumul nu se incheie acolo si ca, oricum, parerile unor straini, invidia sau bucuria altora de raul meu, nu ma ajuta, dar nici nu ma impiedica cu nimic.

Chiar daca si acum vad aceeasi grija de capra vecinului la cei din jur, nu ma mai las afectata. Daca vreo parere ma poate ajuta in vreun fel, zabovesc putin cu gandul asupra ei. Dar daca e doar o afirmatie rautacioasa, total gratuita, atat ramane. Pentru ca, in realitate, nu e despre mine, e despre celalalt, despre propriile lui frustrari si dureri.

Hai ca batranetea asta vine si cu ceva intelepciune :)

Ma duc sa-mi fac bagajele. De maine sunt in concediu. Ma vad cu Alex si Andreea si pornim la drum.

Voi, vreo Reuniune anul acesta? Curaj, incredere si voie buna! Sa-mi povestiti cum a fost :)

***

“Ce faci, sis? Gata bagajele? Sa-mi aduci si mie cartea sa o citesc!”

“Am pus-o deja in bagaj, sa nu o uit. Acum am terminat, ca am scris ceva pe blog inainte.”

“Ceva picant?”

“Nu. Doar niste ganduri”.

“Da, stiu, niste ganduri, niste randuri. Las’ ca citesc dupa ce culc fetele.”

“Credeam ca ati renuntat la asta.”

“Neah! Atat mi-a mai ramas de cand s-au domnisorit: dragaleala de seara. Cum sa renunt la asa ceva?”

“Ai si tu dreptate!”

“Ne vedem la aeroport, maine, da?”

“Bineinteles! Vezi ca Alex nu stie nimic, da? E surpriza.”

“Da, da, stiu. Mi-ai spus. Si nu m-am dat de gol cand am vorbit cu el. I-am zis ca ne vedem maine seara, direct la restaurant.”

“Super, sis!”

“Vrei sa aranjez ceva pana seara? Sau stam la povesti?”

“As vrea sa trecem pe la liceu.”

“Pe la liceu? Ce-ti veni?”

“Mi s-a facut dor.”

“Cred ca esti obosita. Ultima data cand am fost pe-acolo nu pareai asa incantata.”

“Acum vor fi doar noi trei. Fara nicio presiune. Nicio Reuniune”.

 

Link, in caz ca nu ai citit povestea de la inceput.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook