Parenting

Sa coloram in doi

By  | 

Ca orice copilas micut, colora mazgalind. Nici nu mai stiu cate carti de colorat n-a consumat rapid cu astfel de opere de arta. Pac-pac, o pagina era gata in trei timpi si trei miscari – pardon, trei rotocoale colorate.

De la rotocoale, pe la 2 ani si ceva, a trecut la linii. Mai mult sau mai putin apropiate, dar evident trecand peste limitele oricarei forme preconturate pe pagina. Zic unii ca asta e semn de caracter care nu respecta limite, reguli, care e liber si eventual razvratit. Eu cred ca asa e inceputul in colorat. Ca atunci cand invata sa mearga si nu reusesc sa tina linia dreapta.

Si a venit gradinita. Cea mai “iubita” activitate: sa coloram.

Ne spune doamna ca depaseste conturul si trebuie sa mai exersam. N-am facut-o. Nu ni s-a parut neaparat un capat de tara la 3 ani.

Dar cred ca si lui ii spunea asta zi de zi. Ca ne-am trezit dintr-o data nu doar ca nu mai depaseste conturul, dar nici nu se mai apropie de el. Ajunsese sa coloreze doar in mijlocul desenului si oricum, cand auzea de colorat, cred ca mai degraba ar fi facut orice altceva.

Asa am ajuns noi sa coloram impreuna. Eu pe o carte, el langa mine pe alta carte.

De fapt, la inceput, ca sa il apropii iar de activitatea de a colora, ii spuneam ca am chef sa colorez si ma apucam sa colorez singura. Azi asa, maine asa, invitandu-l si pe el alaturi de mine, poimaine punandu-mi intrebari despre culori, alegand el culorile pentru bluza baietelului din carte sau umbreluta multicolora, si tot asa pana a luat loc langa mine cu cartea sa.

“Cum tu stai sa colorezi cu el? Ar trebui sa coloreze singur si tu sa-ti faci treaba!”, mi-a spus o cunostinta intr-o zi, dupa ce i-am povestit despre o seara de colorat petrecuta cu baiatul meu.

Ma judeca, era evident. Dar faptul ca baiatul meu trecuse de la respingerea ideii de a colora la a-mi cere el singur sa coloram era mai important decat orice imagine de mama din carti, daca o fi fost vreo carte care sa spuna ca nu coloram impreuna mama-copil.

Cand nu eram eu acasa, activitatea in doi era preluata de tatal meu. In fiecare zi, fiul meu si tatal meu se asezau la masa si colorau – fircare cu cartea lui. Imi amintesc ca, intr-o vara, copilul a plecat cu bunicii la mare. Am pus in bagaj si cartea de colorat a copilului si cartea de colorat a bunicului.

La vreo doi ani distanta au aparut cartile de colorat pentru adulti. Carti de relaxare, zice-se. Au aparut mandalele. Si cartile de colorat, pe acelasi model, pentru copii. Copii mai mari si copii mai mici.

Iar eu vad in aceste carti exact ceea ce am inceput noi cu ceva ani in urma, cand copilul incepuse sa fuga de colorat. Exact ocazia de a petrece timp impreuna, parinte – copil, colorand unul langa celalalt.

Astazi sunt nenumarate astfel de carti. De toate formele, cu diferite grade de dificultate, pe teme variate. Sa tot alegi si sa-ti exersezi rabdarea si bucuria culorilor, impreuna cu copilul tau.

Am primit recent o carte de colorat gandita tocmai pentru pereche parinte-copil. Am primit-o chiar de la autoarea cartii: psiholog Mirela Horumba. Cartea se numeste “33 de vitamine emotionale”, pentru ca fiecare pagina de colorat (tot un fel de mandale, inspirate din motivele traditionale, dar si impletite pe alocuri cu emotii pozitive – cu inimioare si zambete) exista si o intrebare la care trebuie sa raspunda si parintele si copilul. Exemple: Care este momentul preferat al zilei? Care sunt 3 lucruri pe care la apreciezi la prietenii tai? Te-a suparat ceva sau cineva astazi? Si ultima, la care al meu copil s-a dus aproape instinctiv din prima: Care este modalitatea prin care iti dai seama ca eu te iubesc?

Ma si vad, impreuna cu Robert, povestind despre ziua noastra, in timp ce coloram.

La drept vorbind, intrebarile din carte mi se par un prilej interesant de discutii si intre parteneri, desi nu stiu cati adulti s-ar aseza la masa doar ca sa coloreze.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook4k
Facebook