De multe ori ma simt depasita. Uneori ma gandesc ca, oricat ai citi, ai urmari parerile specialistilor si ai incerca sa aplici teoriile in domeniu, a fi parinte e un fel de loterie. Poate suna rece si distant, dar stiu parinti, oameni respectabili, cu carte si scaun la cap, care si-au iubit copiii, s-au implicat trup si suflet in cresterea si educarea lor si, cumva, undeva, s-a scurtcircuitat ceva, ca acei copii s-au departat nu doar de parinti, ci chiar de valorile de bine si frumos primite ca mostenire de la ei.
Stiu, veti spune, e treaba cu anturajul. Probabil. Dar acum nici nu poti sa-i lasi fara anturaj, nici nu poti sa stai lipit de ei in mijlocul anturajului, ca sa ai un control cat de cat.
Si-atunci ce facem?
Pe mine ma apuca groaza la gandul ca s-ar putea, Doamne fereste!, ca intr-o zi sa ma trezesc ca ma uit la copilul meu si nu-l recunosc, nu intrezaresc nimic din ce am incercat eu sa il invat, din ce ma zbat eu sa il sustin sa devina un om bun si frumos – la minte si la suflet.
Ma gandesc la un om drag mie, care mi-a marcat puternic si frumos copilaria, o doamna minunata, la randul sau mama. Mama a unui copil cam de varsta mea, care insa s-a abatut de la drumul frumos pe care il vedea mama in cauza. O mama care pe mine m-a ajutat sa devin un om bun si frumos. O mama pe care o respect si care ma respecta, in egala masura. Si in ai carei ochi vad durerea. Durerea ca propriul sau copil nu este asa cum sunt copiii pe care i-a ajutat sa se formeze, cum as fi si eu.
Nu pot sa nu ma gandesc de ce, cum, ce s-a intamplat de s-a ajuns in acest punct? Nu e ca si cum mama respectiva nu ar fi stiut, nu s-ar fi descurcat, nu s-ar fi implicat. Dovada suntem noi, ceilalti copii, cu care a interactionat cativa ani. Si nici nu ne era vreun fel de ruda, macar.
Si nu e singurul exemplu de acest fel. Dar e cel mai puternic. Pentru ca, daca in alte cazuri pe care le cunosc, parintii erau oameni simpli, mama aceasta este o doamna cu carte, frumoasa si desteapta, care mie mi-a fost si imi este tare draga.
Sunt copii care povestesc cu lux de amanunte ce li se intampla, ce traiesc. Dar sunt si copii mai “secretosi”. Uneori doar pentru ca multe lucruri trec pe langa ei ca vantul prin crengile desfrunzite. Alteori, pentru ca nu stiu cum sa povesteasca. Si, da, mai sunt si cazuri in care nu vor sa povesteasca de frica, de rusine, de nestiut daca povestea lor are vreo urmare.
Habar n-am daca am dreptate si daca asta e solutia universal valabila, dar eu cred ca singura speranta e sa fii acolo, langa ei. Chiar si in tacerea lor. Sa fii acolo. Sa vorbesti tu. Sa le povestesti tu. Din copilaria ta sau a altora. Din pataniile varstei cu care pot rezona. Sa fii prin preajma, in caz de…
Nu, nu cred ca trebuie sa ii stai copilului in cale non-stop. Si nici sa vrei sa stea cu tine in aceeasi casa pana la adanci batraneti. Dar sa ii reamintesti ca, no matter what, vei fi acolo, langa el. Ca il vei sustine, il vei asculta, ii vei respecta deciziile, il vei ajuta daca va avea nevoie si il vei iubi mereu.
0 comments