Parenting

Sa scapam de copii

By  | 

E a nu stiu cata oara cand aud, in ultima perioada, un parinte spunand “sa scap si eu de el/de ei macar pentru o ora”, cu referire la copilul sau copiii din dotare. Pe de o parte, inteleg nevoia parintilor de o pauza, de un timp pentru ei. Ma gandesc la mame, in special, dar nu doar la ele, cand si-ar dori un timp pentru ele, cand simt ca au si ele nevoie de putin rasfat. Dar de aici si pana la “sa scapam de copii”, mi se pare cale lunga, inimaginabila.

Imi amintesc de o discutie recenta cu tatal meu. Povestind noi despre copii si parinti, imi spune: “Eu nu inteleg toate discutiile astea despre trimis sau netrimis copil in alta camera. Sau cu programatul de timp de calitate cu copiii. Parintii nostri, si vorba aia erau tarani simplu, cu patru clase, cand plangea un copil, primul lucru pe care il faceau era sa ia copilul in brate, sa-l mangaie, sa-l aline si apoi aflau care era cauza plansului. Si imi amintesc, cand venea tata, oricat de tarziu si oricat de obosit era, cum intra pe usa, se aseza intr-un scaun mare si ne chema la el, pe toti sase, si ne lua in brate pe toti. Si eram sase”.

Asta imi povestea tatal meu, nu cu mult timp in urma. Am inteles imediat de unde a avut el intelepciunea si rabdarea necesare atat cu mine, cat si cu propriul meu copil, pe care il creste de la zece luni.

Dar tata nu spunea povestea ca si cum parintii lui ar fi fost iesiti din tiparele vremii, ci dimpotriva, ca si cum aceasta era randuiala, asa se intamplau lucrurile. Deci modelele lor de “parenting” asa aratau.

Apoi, m-am gandit la ei ca parinti, la parintii mei si ai colegilor si prietenilor mei de aceeasi varsta. Parintii nostri stateau la cozi pentru orice, aveau toate produsele alimentare rationalizate pe cartela, lucrau in doua sau trei schimburi, nu erau proprietari de locuinte, ci plateau chirie la stat, aveau mai toate lucrurile din casa achizitionate in rate. Pentru ca multi primisera repartitii in colturi opuse celui de provenienta a familiei, nu aveau parinti prin zona sa le ofere un ajutor si erau nevoiti sa acorde maxima incredere copilului purtator de cheie la gat si responsabil de sine si de casa, in lipsa parintilor.

Nu-mi amintesc insa sa fi surprins vreodata la parintii nostri o discutie despre cat de greu este si despre cum ar vrea sa mai scape de noi, macar pentru nu stiu cat timp. Si noi eram printre picioarele lor. Nu-mi amintesc despre ai mei sa fi mers la un film sau intr-un concediu fara mine. Sau macar sa-i fi auzit spunand ca au nevoie de cinci minute de pauza.

Cum de am ajuns noi, parintii de astazi, sa vrem “pauze”? De ce gasim o bucurie in a trimite copiii la bunici un weekend, ca sa “respiram”? Sau sa spunem raspicat ca vrem sa le gasim ceva de facut ca sa “scapam” si noi de ei macar o ora?

Eu nu cred ca astazi copiii sunt altfel decat am fost noi. Ok, au program la televizor zi si noapte, au tablete si alte gadgeturi, dar cred ca in esenta copiii sunt la fel. Vor sa se joace, vor sa socializeze, vor atentie si afectiune, mai ales din partea parintilor. E-adevarat, noi ne jucam mult afara, socializam pana se lasa intunericul cu alti copii de varsta noastra, dar tot cautam atentia si afectiunea parintilor.

Ce s-a schimbat deci?

Cred ca noi, astia mari, ne-am schimbat. Noi nu semanam cu parintii nostri. Si nu tocmai intr-un sens bun, cand vine vorba de familie si copii. Noi ne luptam pentru job, pentru casa, pentru masina, intr-un cuvant pentru bani. Parca mai mult si prea mult in detrimentul luptei pentru familie, pentru copii.

Stiu, o sa spuneti ca parintii nostri n-aveau stresul locului de munca, acela era asigurat si nu traiai cu teama ca poate maine nu vei mai avea job, cum traim noi azi.

Adevarat, dar tocmai pentru ca maine poate jobul nu mai e, ca oricum nu ridica nimeni nicio statuie pentru pai’spe ore de munca pe zi, ca daca te imbolnavesti sau cazi de sus, de-acolo de unde e postul tau, doar familia ramane langa tine sa te prinda… Tocmai pentru astea nu ar trebui sa te lupti mai mult pentru familie si pentru copiii de la care ai asteptari ca, mai tarziu, sa se intoarca la tine, sa vrea sa stea cu tine la povesti si sa-ti impartaseasca din viata lor?

Copiii simt. Chiar daca nu le spui verde-n fata, ei stiu, au simturile mai fine decat credem noi… Ei stiu ca noi vrem pauze, vrem fara ei. Si chiar credem ca, devenind adulti la randul lor, nu vor vrea si ei pauze si nu vor vrea fara noi?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook