Ganduri. Amintiri

Scena la metrou. Tu ce ai zice daca ai fi mama unuia dintre protagonisti?

By  | 

Metroul este un univers aparte. Iti trezeste atatea sentimente! Iti faci stqrategii pe pozitionare pe peron ca sa reusesti sa urci. Faci exercitii de respiratie sa nu te sufoci in cutia cu sardele pana prima statie. Gasesti variante se neimaginat de tinut cartea pe care stii ca oricum nu ai alt loc (si nici timp) sa o citesti. Iti exersezi capacitatea de a ignora tot zgomotul de fond. Devii pe zi ce trece mai experimentat la capitolul echilibru, fara bara de sprijin si la frane neasteptate. Si cred ca lista poate continua. Un calator obisnuit cu metroul stie despre ce vorbesc.

Dar alta era ideea cu care am pornit pe drumul acestui text.

Metroul este un univers aparte, intr-adevar. Este locul in care esti martorul unor povesti savuroase si a unor pretexte de cazut pe ganduri mult timp dupa ce cobori.

Intai, de dimineata, facand asa o trecere in revista a subiectelor cu care isi mai clatesc oamenii ochii pe ecranele telefoanelor vesnic pornite, m-am lovit de o premiera. O doamna viziona un episod dintr-un serial turcesc difuzat pe un post national romanesc (stiu adta pentru ca se vedea pe ecranul telefonul sigla canalului respectiv) si avea si subtitrare. Nu o judec pe doamna. Doamne fereste! Departe de mine gandul asta! Eu doar as fi vrut sa aflu care este sursa online. Ca poate au si alte seriale 😉

Dar scena aceasta a fost nimic in comparatie cu scena de seara. Stiti voi ca orice show adevarat e seara, la ora de varf!

Un el si o ea, sa fi avut vreo 15-16 ani.

Ea: Cobori la prima statie!

El: Ti-am spus ca nu cobor!

Ea: Iar eu ti-am spus sa cobori!

El: Dar nu vreau sa cobor! De ce sa cobor?

Ea: Ca nu suport sa te mai vad, sa mai stau cu tine in acelasi metrou!

El: Bai, da’ de ce esti asa? Ce ti-am facut?

Ea: Faci glume proaste! Hai, coboara!

El: Nu cobor! Te duc pana acasa!

Ea: Nu ma duci nicaieri! Cobori la prima!

El: Nu mai fi asa! Ti-am zis ca nu vreau sa cobor! A fost doar o gluma!

Ea: Ai cam multe glume proaste in program! Zici sa nu zica nimeni nimic de greutatea mea si tocmai tu zici! Si nu a fost doar asta!

El: Hai, ma, ca n-a fost asa…

Ea: Cobori!

El: Nu cobor!

Ea: Ba da!

Au coborat amandoi. Dupa doua statii lungi. In care el a avut mereu un ton impaciuitor spre rugator-milog, iar ea a fost tot timpul rece si dura in glas – ai fi putut jura ca are si un bici sau macar o nuia la purtator.

A, si sa stiti ca pustoaica arata chiar bine – blonda, frumusita, slabuta -; habar n-am care era faza cu gluma proasta cu greutatea. O fi fost un pretext de scandal sau tinut pe jar. 😉

Dar mie la altceva m-a purtat gandul. Ce ai zice daca ai fi mama unui dintre cei doi adolescenti si ti-ar povesti scena asta?

Daca ai fi mama fetei, i-ai spune “you go, girl!”, nu?

Dar daca ai fi mama baiatului? I-ai spune sa o dea-n ce vreti voi, ca nu il merita? Sau sa nu renunte, sa lupte pentru a recastiga inima fetei?

Recunosc ca, la inceput, scena din metrou mi-a parut interesanta spre amuzant. Apoi, cumva am simtit asa o durere pentru pusti. Ca, in final, sa ma loveasca asta cu parinteala. Si chiar nu stiu – cel putin in acest moment – care abordare ar fi mai buna. Asa ca, daca aveti vreun sfat, sa ma.pregatesc din timp…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook