Scoala, back to basics!

Avand in vedere ca in aceasta toamna copilul meu incepe clasa pregatitoare, era oarecum de asteptat ca din discutiile de la Social Media for Parents 2016 sa fiu putin mai interesata de discursul Oanei Moraru despre scoala de azi. Oana spunea ieri ca marea buna a scolii de astazi e ca nu se mai formeaza gandire. Recunosc ca am avut asa un sentiment de “mai, nu sunt chiar asa de nebuna”.

O sa incerc sa va explic de ce. Eu, ca si Oana, am absolvit un liceu pedagogic. Doar ca eu nu am profesat prea mult. Ceea ce insa imi aduc foarte bine aminte este ca ceea ce am invatat noi atunci, ca programa, ca structura si metodica de predare, si ceea ce am pus noi in aplicare in sutele de ore de practica, toate aveau o logica.

In primul rand ca, la fiecare lectie – fie ea de gradinita sau clasa primara (mentionez ca in perioada liceului am prins introducerea si obligativitatea inscrierii la grupa pregatitoare, la nivel de gradinita, scoala incepand cu clasa I), la fiecare lectie cum spuneam se facea un plan de lectie. Plan care incepea cu obiectivele – obiective generale si obiective specifice. Planul acesta se facea si pe capitole. Chiar de la inainte de inceperea anului scolar, in planificarea anuala / pe semestre pe care si-o facea cadrul didactic in baza programei scolare.

Hai sa zicem ca avem un capitol, o serie de activitati care au ca scop general invatarea copilului sa spuna/sa inventeze o poveste. Asta ca tot se pune atat de mult accent astazi pe dezvoltarea si stimularea creativitatii copilului, de parca inainte creativitatea era un termen tabu. Revenind, deci, iti propuneai sa ajungi sa ai un copil care sa poata spune o poveste. De la acest obiectiv general, trasai obiectivele specifice. In cazul nostru, ar fi asa: sa asculte o poveste, sa urmareasca firul narativ, sa identifice personajul principal si personajele secundare, sa repovesteasca o poveste citita/ascultata, sa repovesteasca pe baza unor imagini cu momente cheie dintr-o poveste, sa raspunda la intrebari legate de firul narativ al unei povesti, sa identifice actiuni pe baza unor planse, sa continue o propozitie fara incheiere, sa continue o poveste cu inceput dat, sa ofere o alternativa de final la o poveste data, sa povesteasca ce a facut in vacanta, sa povesteasca un film vazut la cinema sau la televizor. Si tot asa, pana la a ajunge sa ii ceri sa inventeze propriile povesti.

De ce? Pai in primul rand, nu ii poti cere sa inventeze povesti, daca el nu asculta povesti sau daca nu stie sa repovesteasca o poveste gata construita. In al doilea rand, toti pasii acestia sunt utili la scoala cand li se va cere copiilor sa scrie compuneri sau referate. Si, in al treilea rand, poate cel mai important, pentru ca ne dorim ca si parinti sa ne povesteasca ce au facut la scoala cu mai mult decat un simplu cuvant gen “lectii”, “ore” sau “bine”. Nu mai vorbesc de dorinta de a-i vedea indragind cititul, cititul de romane, cu actiuni multiple, cu planuri diferite de actiune si asa mai departe.

Ne dorim copii creativi, cu imaginatie, independenti. Dar cum vrem sa obtinem asta daca nu ii provocam intelectual. Si nici nu le oferim o ghidare.

Stiu ca multi parinti sunt astazi impotriva memorarii. Ce atatea poezii si cantece la gradinita? Ce serbari? Si atitudinea adversa se extinde fata de orice implica o activitate de memorare. Asta pentru ca bagam totul intr-o singura oala, aceea a memorarii mecanice, uitand ca exista si memorare voluntara si memorare logica. Da, dar vrem sa stie istorie. Si geografie. Si vrem sa poata face analogii, analize, sa invete din propriile greseli. De parca toate aceste capacitati ar fi plantate brusc in mintea copiilor de un extraterestru.

E adevarat ca, din pacate, inca se pune accent pe memorarea mecanica. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa eliminam orice forma de memorare. De ce nu am putea face o serbare – cu tot cu memorare – in care sa avem o poveste, in care cuvintele sa aiba rol si sens, in care sa existe interactiune si copiii sa si poata improviza chiar. Sau sa explicam sentimente, emotii care apar odata cu anumite povesti si versuri.

Mi se pare ca exista o prapastie mare in discutiile despre scoala. Pentru ca nu vrem memorare (mecanica) si copiere, trecem la interpretare libera. Dar nu vad cum ii poti cere unui copil sa faca analogii, legaturi logice, interpretari de texte, daca nu ai dezvoltat gandirea in directia aceasta, daca nu i-ai aratat modele, nu i-ai explicat cum, sirul logii, intrebarile care te duc la anumite raspunsuri sau relatiile cauzale.

Eu am avut in liceu, spre exemplu, o doamna profesoara de romana care pentru mine e un fel de etalon. Cand aveam un text nou, sa spunem o poezie, prima data ne punea sa o citim. Apoi ne lua la intrebari – ce credem noi, ce ne inspira, de ce, care ni se par noua cuvintele cheie, ce sentimente traim citind si asa mai departe. Apoi ne spunea ce au scris criticii literari despre lucrarea respectiva. Si ne lua iar la intrebari – daca suntem de acord, daca e diferit de ce am crezut noi initial, daca ne-am schimbat parerea si tot asa. Si ne incuraja ca sa nu pierdem din vedere parerea criticilor, dar nici sa nu ne limitam la ea, ci sa vedem lucrurile si din perspectiva proprie.

Recunosc ca eu m-am intrebat intotdeauna de unde stiu criticii la ce s-a gandit autorul, de ce trebuie sa luam de buna interpretarea criticilor. Ba, pentru a-mi dovedi scepticismul, am facut si un experiment. Am scris o poezie si m-am dus in clasa si mi-am intrebat colegii despre ce cred ei ca este vorba. Despre dragoste, normal, au spus ei, despre zbaterea iubirii, ca doar era cu adiere de vant, cu raze de soare, cu caldura si lumina. Adevarul e ca era despre un fir de nisip, in mijlocul desertului. Si le-am citit inca o data poezia, rugandu-i sa inchida ochii si sa vizualizeze firul de nisip. Totul se lega acum, capata sens. Deci?

Dar noi eram la liceu. Noi citisem suficiente carti si comentarii. Aveam deja un bagaj de cunostinte si sentimente, si analogii facute anterior de alte persoane, aveam fundamentul pe care sa ne construim o parere – chiar daca, din pacate, in sistemul de examinare nu era tocmai acceptata.

Pentru ca am trait si experienta unui examen in care trebuia sa descriu un personaj. Pe care – asta e, nu m-am putut abtine – l-am creionat intru totul: cu epitete, metafore din text, dar si cu interpretarea personala. Parerea mea care era ceva de genul: un personaj fata de care nu poti ramane indiferent, pe care il urasti total sau il iubesti, dar aici e maiestria autorului. Parerea mea n-a fost apreciata, dar cred ca profesorii examinatori nu erau amatori de filme si critica de film, ca ar fi inteles – de obicei in filme sunt personaje care te fac pe tine, privitor, sa ai o atitudine ferma de acceptare sau respingere, dar asta inseamna ca in spate a fost un super regizor.

Sa ne intoarcem la inceputuri. La inceputul textului. Cam cum cred ca ar trebui sa se intoarca putin si scoala noastra. Mai ales la nivel prescolar si clase primare. Back to basics! La construirea unei fundatii durabile. La provocare intelectuala. La punerea la munca a creierului. La chinuirea putin a copilului. La frustrarea lui, cum spune Oana.  La invatarea depasirii greului. La dezvoltarea graduala.

Da, uneori trebuie sa il impingi de la spate. Uneori libertatea nu poate fi totala. Acum sincer, daca voua ca adulti v-ar spune cineva ca puteti alege intre a va uita la televizor (sau, hai sa zicem, a citi orice carte doriti) si a merge la munca 8 -10 ore, ce ati lege? La fel si un copil, pus in fata alegerii dintre joaca si scris liniute. Exista sisteme in lumea asta unde exista alegere dar la modul urmator: azi avem ca subiect frunza, ce vrei sa faci – sa pictezi o frunza, sa faci un colaj din frunze sau sa te uiti prin microscop la o frunza – in timp ce eu povestesc despre culorile frunzelor, despre nervuri, despre forme; alegi ce iti place si te intereseaza, dar tot despre frunza e vorba.

Si mai trebuie sa ii explici scopul final, reusita lui – si nu ma refer la nota. Va dau un exemplu. L-am pus pe Robert acasa sa scrie liniut, bastonase etc, pentru ca am simtit ca la gradinita explicatia “nu suntem inca la scoala, nu le putem impune un program” nu se potrivea cu ceea ce stiam eu ca trebuie sa faca si sa stie un copil de varsta lui, la nivelul prescolar respectiv. Normal ca a zis ca e greu, ca nu vrea, ca nu vede de ce. Si i-am aratat de ce. I-am aratat ce minunatie poate sa iasa dintr-o linie oblica, un oval si un bastonas intors. Respectiv litera a mica de mana. A fost fascinat si dornic sa incerce sa faca. La fel si cu jumatatea de cerc – e bun la cifra 3, spre exemplu; sau cu semnul grafic za, care e minunat la litera z, la cifra 2 sau cifra 7. Si de ce facem litere mari de tipar? Sa poti scrie tu singur scrisoarea catre Mos Craciun. Sau felicitarea de ziua tatei. Parca e altceva, nu?

Stiti cati copii de 5 ani, spre exemplu, nu stiu sa indoaie o hartie sau sa taie cu foarfeca? Pentru ca in gradinite li se dau lucrurile gata aranjate si ei doar lipesc, ca nu cumva sa dureze prea mult, sa trebuiasca sa ii ajuti pe fiecare in parte si, mai ales, sa nu se raneasca.

O sa ma intrebati probabil cum e la noi acasa, cum fac eu. Sincer, incerc sa recuperez acasa. Si nu e usor. Si stiu ca sunt multe lucrurile pe care copilul meu ar fi trebuit sa stie sa le faca la varsta asta, dar e greu sa le inghesui pe toate in timpul de acasa, sa le recuperezi pe toate. Pentru ca nu sunt acasa cu copilul meu toata ziua. Uneori ajung acasa dupa 8 seara. Si nu mai am energia si rabdarea necesare pentru aplicarea unor metode pedagogice, chiar daca pe unele le mai stiu inca. Plus ca nici copilul nu e dispus la ora de culcare de “lectii”. Chiar daca trage de mine sa jucam un tabinet – ca sa adunam, sau un remmy – ca sa numaram din 5 in 5 si din 10 in 10. Am noroc cu tatal meu, care sta cu Robert de cand era foarte mic si care suplineste cat poate, dar considerabil oricum.

Poate nu e chiar ok sa lucram atat de mult acasa. Dar pana se trezeste scoala romaneasca, trebuie sa facem ceva, ce si cat ne sta in putinta.