Parenting

Scoala, o noua aventura. Fara materiale. Dar cu pretentii

By  | 

“Mami, oricum nu te poti intoarce la gradinita. Toti colegii si prietenii tai de la gradi sunt si ei acum la scoala. O sa iti faci prieteni noi, ai sa vezi!”

Eu tocmai ieseam pe poarta scolii si am prins din zbor aceste cuvinte adresate cu calm si caldura de o alta mamica unei frumuseti de copila. Fetita nu plangea si nici nu parea sa refuze sa mearga la scoala, dar cu siguranta era o durere acolo. Si nu neaparat frica de scoala – acea anxietate despre care am vazut-o ca s-a scris in aceasta perioada, ci mai degraba un dor de colegii si prietenii pe care ii cunostea, in mijlocul carora se simtea bine, de la gradinita.

Mi-am imaginat continuarea discutiei dintre mama si fetita. Cum mama ii amintea ca si la gradinita, la inceput, nu avea prieteni si colegii ii erau total straini, necunoscuti. Dar, in timp, a reusit sa ii cunoasca, sa se apropie de ei, de unii mai mult, devenindu-i poate prieteni si in afara gradinitei. Si-apoi cum mama o incuraja pe fetita sa fie deschisa fata de noii colegi in randul carora cu siguranta va gasi cativa prieteni buni, care poate ii vor fi prieteni si cand va avea la randul ei copii. Mama va avea si niste exemple concrete de prieteni de familie care i-au fost colegi si prieteni la scoala, cu care a pastrat legatura pana astazi, cu care se vede din cand in cand, sau poate chiar au devenit rude prin alianta. De ce nu? Eu am astfel de exemple si cred ca si voi la fel.

Scoala este o noua aventura. Si, ca in fata oricarei aventuri, sunt niste emotii pe care de multe ori nu le poti descrie in cuvinte si te agati de lucruri stiute, cauti scuze, in speranta ca vei amana inceputul aventurii, desi cumva, in adancul sufletului, stii ca nu se poate si de fapt nici nu iti doresti asta cu adevarat.

Scoala este o aventura nu doar pentru copii, ci si pentru parinti. Pentru cei care sunt la primul copil, care abia acum merge in clasa pregatitoare, eventual intr-o scoala de stat, aventura poate avea un start fulminant. Cu cerinte aparent de neinteles, cu discutii contradictorii, chiar aprinse, cu niste nervi pe ici pe colo, cu agitatie cap-coada.

Cum povesteam la un moment dat, anul acesta as putea spune ca am inceput scoala inaintea copilului. Nu, nu am alergat dupa rechizite cu o luna inainte. Ci doar am dat o mana de ajutor la amenajarea noii clase. In cele mai multe dintre scolile de stat de la noi e nevoie si de asta. Activitatea aceasta mi-a facut placere. Nu am mai continuat povestea, dupa startul oficial al anului scolar, din lipsa de timp. Dar mi se pare ca anul acesta scolar a inceput cu multe subiecte de dezbatere. Fara auxiliare. Fara fise sau Gazeta Matematica. Fara manuale la a V-a. Dar cu manual de sport. Chiar cu teme din manualul de sport.

Despre unele “dureri” de inceput de an – altele decat dorul de vechii colegi de la gradinita sau dorul de timp liber si program dupa bunul plac din vacanta – am scris rapid pe Facebook, fiindu-mi mai la indemana. Dar simt nevoia sa le reiau si aici.

***

In prima zi de scoala scriam asa:

“Aleg sa nu vad banci vechi, manuale lipsa sau orice alta buba din sistem, ci oamenii frumosi din fata copiilor nostri, oamenii aceia care le vor inalta spiritele spre cunoastere si le vor indruma visele spre implinire.

Un an nou scolar cu multe bucurii in afara notelor va doresc! Fiti mandri de copiii vostri! Bucurati-va in egala masura de reusitele si stangaciile lor si fiti langa ei!

Mult succes tuturor!”

Asa de mult imi doresc suflete mari in fata sufletelor copiilor nostri! Si asa mi se face uneori teama ca, si daca sunt astfel de suflete, vor fi strivite sau pervertite de realitatea sistemului caruia trebuie sa ii faca fata.

Stiu ca exista oameni minunati in acest sistem. Oameni carora le pasa de copii. Oameni care ar dori sa construiasca ceva. Care isi aloca din timpul personal, de dupa ore, pentru acesti copii. Dar aceiasi oameni lucreaza printre si cu alti oameni nu la fel de speciali, care ii pun in situatii carora cu greu le fac fata, care ii pun la zid, care ii incarca cu birocratie nefolositoare, care au cerinte ce n-au nicio legatura cu copiii si educatia lor. Iar acesti oameni minunati mai au si proprii copii, catre care uneori se indreapta rautatea si invidia neexprimata la nivel de adulti.

Din pacate, numarul oamenilor minunati este mult inferior celorlalti. Sunt mult mai multi cei care n-au nicio treaba cu pedagogia, n-au tact si metodica, dar au asteptari si pretentii.

***

M-am oprit din scris, pentru ca a trebuit sa fac niste anunturi din motive de atentionari meteo si inchis scoli si gradinita in aceasta dupa-amiaza.

Ca tot vorbeam de nebunia acestui inceput de an scolar!

***

Sa revenim insa. Si sa continuam cu nebunia auxiliarelor. Sau cu interzicerea lor. Mai corect ar fi, amanarea lor, ca cineva trebuie sa refaca lista de auxiliare aprobate. Stiti voi cine si cum va fi facuta lista aceea, nici nu are sens sa mai detaliem.

Am citit in perioada aceasta tot felul de pareri privind decizia ministerului de a interzice auxiliarele. Cum ca nu lipsa lor ar fi problema sistemului. Ok, poate nu asta e singura problema. Ca mai sunt multe altele. Dar nici nu cred ca trebuie sa minimizam situatia. Si nici sa nu aruncam totul in spatele “creativitatii” cadrului didactic. Dincolo de faptul ca nu toti sunt inzestrati cu asa ceva, se pare ca si fisele creative ale invatatorului/profesorului trebuie aprobate inainte de a fi folosite la clase. (Dumnezeu cu mila!, pe cuvant).

Mi-au “placut” mult argumentele cum ca nici noi, pe vremea noastra, nu aveam auxiliare si tot aveam note mari si eram olimpici si una si alta.

Inteleg ce vor sa spuna autorii acestor tipuri de argumente. Been there, done that.

Dar. Un mare “dar”. Sa ne amintim cati erau de fapt in situatia asta. Unu-doi pe clasa? Si stiu sigur ca aceiasi profesori considerati priceputi de catre elevii de top erau in egala masura considerati paraleli in arta de a-i invata pe altii de catre ceilalti elevi, aflati in a doua jumatate a clasamentului. Asta cu “pe vremuri profesorii erau profesori” doar pentru ca tu erai premiant e tare relativa. Stim foarte bine ca si atunci se purta lucrul doar cu acei copii “destepti”, iar restul trebuia sa se descurce care cum putea. Parerea mea e ca scoala, daca tot e obligatorie si gratuita (ma rog, gratuita pentru copii, ca pentru parinti nu prea – a recunoscut-o si ministrul, vorba ceea “gura pacatosului adevar graieste”), ar trebuie sa se asigure ca toti copiii au acel nivel minim de cunostinte generale, ca materia asta obligatorie (care poate si ea trebuie regandita) e inteleasa de toti. Pentru elite ar trebui sa existe program de elita, munca individuala si concursuri pentru elite (dar poate ca si povestea concursurilor trebuie rescrisa, ca acum exista concursuri la care toti copiii unei clase sunt inscrisi si toti parintii vor musai sa le mearga odrasla la toate concursurile posibile si imposibile).

Da, pe vremea noastra nu erau prea multe culegeri. Dar erau – alea doua-trei – si urmau cumva linia programei. Mi-e teama ca acele culegeri n-ar mai fi la fel de sincronizate cu programa de azi. Deci putem sa nu dam navala in pod in cautarea lor. A, si oricum, se pare ca si Gazeta Matematica a fost trecuta pe lista neagra.

Si-apoi va amintiti cum am invatat noi sa scriem, spre exemplu? Scriam cel putin o pagina cu fiecare semn grafic sau litera in parte.

Ii vedeti pe copiii de azi zabovind atatea randuri asupra aceluiasi semn? Azi, copiii au nevoie de diversitate. Si nu e doar din motive de tableta, smartphone, calculator sau televizor. Copiii de azi au in fiecare zi o alta activitate extrascolara, in fiecare weekend merg la un alt atelier de dezvoltare personala, o alta piesa de teatru sau o alta iesire cu destinatie diferita alaturi de parinti. Copiilor de azi li se “serveste” mereu altceva. Deci e nevoie de diversitate. Inclusiv in invatare.

***

Si ma mai opresc o data din sirul ideilor, pentru ca tocmai am mai auzit una “draguta” legata de scoala. Cica se vrea ca temele sa fie scoase de tot nu doar la clasa pregatitoare, ci in toti anii de scoala primara.

Bine, oricum, deocamdata nu prea exista suport pentru lucru individual, pentru ca manualele includ 3-4 exercitii pe fiecare subiect, iar auxiliare, culegeri cica nu mai sunt bune. Si cine printeaza fise cu probleme? Pe banii cui?

Sa va povestesc eu cum e fara teme? Ca eu am trait pe metoda asta. Nu ca nu ar fi fost teme, ci pentru ca invatatoarea noastra considera ca e suficient ca tema sa copiem ce scrie in carte si sa nu avem nimic niciodata de invatat. Fain – frumos, doar ca ne-am trezit in clasa a V-a cu surprize mari: calculat pe degete si citit pe litere.

A, si ca tot am ajuns la capitolul citit. Am mai auzit una. Ca nu putem sa ii obligam pe copii sa citeasca, pentru ca cititul e o pasiune. Na, sa va mai aud acum ca va plangeti de analfabetism. Pai daca nu e pasiune… Las’ ca mergem noi toti din pasiune la munca; abia asteptam sa sune ceasul dimineata sa o luam din  loc…

***

Hai ca m-am lungit, cu toate aceste intreruperi.

Ca sa inchei rezumatul ultimelor saptamani nebune, care m-au tinut departe de blog, o sa reiau cateva ganduri, asa ca de final.

“Nu, nu trebuie sa castige mereu, nu trebuie sa fie mereu primul si nici cel mai bun. Pentru ca o sa fie si o zi in care o sa piarda, oricat ti-ai dori tu sa nu fie asa. Si ce-o sa faca atunci? Cum il ajuti tu acum pentru atunci?” (cred ca pe subiectul acesta o sa revin la un moment dat, ca merita :D)

“Stiu multi copii foarte isteti care, insa, nu par la fel de destepti cand vine vorba de rigorile scolare – memorare, scris frumos si ordonat, stat cuminte in banca etc. Problema nu mi se pare neaparat “mediocritatea” scolara a unor copii ageri la minte. Ci faptul ca sistemul nu depaseste nivelul “rigorilor”. Si ca parintii nu pot sa nu puna presiune pe copii pentru niste note care nu ii reflecta pe ei, ci rigorile din sistem.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook4k
Facebook