Scriu pentru voi din suflet, nu dupa o reteta

Nu scriu chiar in fiecare zi si voi stiti asta. Dar atunci cand scriu, pe blog sau pe pagina de Facebook a blogului – pentru ca unele ganduri le astern direct acolo si doar acolo, o fac cu tot sufletul. Scriu pentru ca asa simt, asa gandesc, asta cred. Si pentru ca sper ca ideile si experientele mele pot fi de folos cuiva, la un moment dat. Si, recunosc, ca ma bucur atunci cand primesc mesaje sau telefoane de la oameni mai mult sau mai putin apropiati care imi spun ca au citit ceva si ca au inteles sau s-au inspirat din randurile mele.

Exista o frustrare a bloggerilor, si pe buna dreptate, atunci cand nu au niciun fel de feedback. Frustrare din care se naste dorinta de a scrie mai bine si a ajunge la mai multi oameni. Si nu neaparat pentru cifre de audienta pe seama carora ar putea, sa spunem, castiga ceva din blog – desi, sa recunoastem, exista si un astfel de tel la mai multi sau mai putini bloggeri.

Ci mai ales pentru ca, atunci cand scrii in speranta ca daruiesti ceva, ai vrea sa vezi, sa simti ca nu ai scris degeaba, ca intr-adevar cineva a gasit ceva util in ceea ce ai scris sau s-a bucurat de povestile tale. E ca atunci cand oferi un cadou pentru care ti-ai strofocat mintea si te-ai zbatut sa gasesti ceea ce credeai ca o sa il bucure pe cel care primeste cadoul, iar respectivul nici nu se uita la cadou sau, mai rau, face comentarii de tipul “alta culoare nu avea?”.

Pentru ca sunt sincera cu voi (stiu, sinceritatea in ziua de azi nu e tocmai apreciata), recunosc ca si eu am avut momente in care m-am uitat la cifre, m-a durut sa nu vad comentarii sau aprecieri. Dar m-am vindecat. Cum am reusit? Am fost surprinsa de comentariile offline. De acele mesaje sau telefoane ale unor oameni despre care nici nu stiam ca imi citesc blogul. Sau de replici de genul “mama, povestea aia a ta…” din partea unor oameni activi online si despre care as putut jura ca nu zabovesc nicio secunda asupra randurilor mele. Cand colo…

Mi-am reamintit ca nu scriu pentru like-uri sau comentarii. Sau nu neaparat pentru asta. Scriu pentru ca imi place, pentru ca – zic eu – stiu sa fac asta, pentru ca voi ma cititi, chiar daca nu navaliti peste mine cu like-uri si comentarii. Desi nu m-as supara daca ati face-o din cand in cand Mai ales ca mi-as dori sa stiu ce va place din ceea ce scriu, sa merg mai departe in directia respectiva, sa va pot aduce mai multe momente de bucurie.

Si-acum va intrebati vreodata ce-mi veni cu randurile acestea.

Am fost sambata la a 15-a editie a Digital Parents Talks, intalnirile lunare cu parintii bloggeri, organizate de Ana Nicolescu si Lavinia Pavel de aproape doi ani. Fiecare astfel de intalnire are o alta tematica, iar la aceasta editie s-a vorbit despre scris, despre cum sa scrii mai bine, despre legatura dintre blogging si jurnalism (sau diferenta dintre acestea), despre prezenta in online si offline, despre atragerea mai multor oameni spre scrierile tale.

Eu am facut jurnalism si am si profesat patru ani in presa scrisa, dupa care am lucrat in comunicare. Deci tot cu scrisul m-am ocupat si in ultimii 18 ani, de cand am calcat prima data intr-o redactie.

In jurnalism – cel putin in vremurile acelea – existau niste reguli stricte, o reteta a scrierii, daca vreti sa-i spunem asa. In jurnalism exista genuri de presa (tipuri de articole), exista intrebari la care trebuie sa raspunda o stire, exista o structura a unui reportaj, interviu, ancheta sau portret. Si mai exista regula confirmarii informatiei din trei surse.

Trecand peste faptul ca astazi aceste reguli nu mai par la fel de strict respectate in presa, in blogging lucrurile stau putin diferit.

In primul rand, bloggingul a pornit ca un soi de jurnal online. Apoi, odata cu dezvoltarea presei online, multe blogguri sunt undeva la limita dintre blog personal si site/revista online.

Marea diferenta pe care o simt eu intre blogging si presa este tocmai nota personala. Si in presa de astazi se mai strecoara diferite note personale, opinii si pareri. Dar bloggingul porneste in primul rand de la experienta personala. Apoi vin informatiile specialistilor, datele din diferite studii etc.

Cam asta ar fi totusi asemanarea dintre jurnalism si blogging: documentarea. Bineinteles, in functie de tipul articolului scris si mesajul transmis. Ca daca e un text de emotie, de stare prezenta, nu prea ai ce documentare sa faci.

Eu, recunosc, si probabil ati vazut asta deja, sunt mai mult pe stare si emotie. Si poveste. Nu doar povestea experientelor personale, ci si povesti originale, scrise de mine, pentru copii mici sau mari

Bloggerii cu experienta ar putea spune ca si in blogging exista retete de succes, pornind de la titlurile acelea care incep cu “cum sa” sau “x pasi pentru a”, pana la reguli de SEO, de ore de publicare.

Tot bloggerii cu experienta pot povesti de un plan editorial, de zeci de drafturi si postari controlate, gandite sau optimizate SEO.

Dupa doi ani de scriere pe acest blog, eu sunt inca in primul rand la “sentiment”. Poate si pentru ca in vremea cand eram in presa cotidiana aveam plan editorial si exista presiunea a cel putin trei subiecte propuse pe zi, din care unul in exclusivitate. Si cumva nu ma vad o redactie – nici nu sunt, nu am. Sunt doar un om care are ceva de povestit, de impartasit cu voi, din suflet, cu sinceritate.

Si nu am pretentia ca v-as putea da lectii si nici ca toti care citesc randurile mele trebuie sa rezoneze cu ceea ce simt sau gandesc. Va las pe voi sa decideti daca gasiti ceva interesant, util, in ceea ce scriu si daca va intoarceti sa vedeti ce randuri am mai asternut pe blog.

• Speakeri la DPT15 au fost Ioana Chicet-Macoveiciuc, Ana Maria Vasilache, Cristina Ologeanu, Mia Munteanu si Raisa Beicu.
• Evenimentul a avut loc la OK Center si a fost sustinut de LIDL Romania.
• Foto: Mihai Raitaru
• Despre eveniment au mai scris si Ina Iliescu, Cristina Ologeanu, Ana Nicolescu si Alex Baran Petrescu.