Parenting

Si ce daca te validezi prin reusitele copilului? Doar n-o sa te validezi prin ciorba pe care i-o faci!

By  | 

E a nu stiu cata oara cand citesc despre cat de rau e sa te validezi, ca parinte, prin reusitele copilului. Inteleg ca unii dintre adulti au motive de mandrie personala; e foarte bine. Dar nu toti suntem oameni de stiinta, afaceristi de succes sau mai stiu eu ce alte personalitati cu cariera fulminanta sau proiecte personale rasunatoare.

Multi parinti sunt oameni simpli, care isi dramuiesc putinii banuti cum se pricep mai bine, care nu ies in oras sa ia cina la nu’s ce restaurant, care nu merg in vacante peste hotare si abia isi permit cateva zile pe litoralul autohton, care nu mai au bani ramasi la final de luna sa isi cumpere o carte pentru ei, abia iau pentru copil si atunci la reducere.

Ce e asa rau ca parintii sa se simta mandri, impliniti si fericiti prin prisma reusitelor copilului lor?

Reusitele pot insemna calitatile si talentele innascute ale copilului, daca e cazul. Dar pot fi foarte bine si notele. Care-i problema daca te si lauzi chiar cu notele copilului? Cu ce vrei sa te lauzi? Cu ciorba pe care i-ai facut-o si a mancat-o toata? Ok, da, si aia e importanta. Dar ce e asa rau in a te bucura si de reusitele lui?

Si-apoi de cate ori v-ati gasit in stare de admiratie fata de un parinte al carui copil chiuleste mai mult decat da pe la scoala, are nota 7 la purtare, vreo patru-cinci corigente si stie deja ce tigari prefera la 12 ani? V-ati gandit atunci: “Uite, domne, parinti adevarati! Asa e cel mai bine, copiii trebuie sa-si traisca viata, sa fie fericiti!”? Si v-ati si indemnat propriul copil sa fie cel mai bun prieten al colegului in situatia de mai sus, sa preia modelul?

Poate ca pe vremea noastra nu era asa goana dupa note si scoli. Desi, sincer, habar n-am cum era in Bucuresti. Am trait in provincie, unde nu aveai atat de multe optiuni. Si nici nu intrai la liceu in functie de mediile din clasa a V-a. Nici intrarea la facultate nu am prins-o in baza notei de la Bac. Poate ca nu era presiunea la fel de mare de la clasele mici. Dar asta nu inseamna ca nu conta daca intrai sau nu la liceu sau la facultate. Sau nu contau deloc notele.

Toate astea contau. Si hainele, si cat de popular erai intre colegi, si cat de mult te placeau profesorii (desi uneori, asta starnea mai multa invidie printre colegi), si ce ghiozdan aveai, si daca mergeau la olimpiada, si daca mergeai in excursii si tabere. Toate contau, ca si acum.

Asa cum intre adulti conteaza casa, masina, vacantele. Ca poate vrei sa mergi in vacante cu prietenii, spre exemplu, si cumva ar trebui sa gasiti variante care sunt pe placul si buzunarul tuturor.

Plus ca, asa cum prima sau bonusul de la munca sunt rezultatele muncii tale, intr-o oarecare masura si reusita copilului este si a ta. Cartile pe care le citeste nu ajung singure acasa la tine, in biblioteca sau in camera copilului. La activitatile extrascolare, care ii pun in valoare (sau doar descopera) talentele copilului, nu ajunge nimeni cu un covor fermecat si nici nu se platesc cu zambete si riduri de expresie. Nici macar fructele pe care i le pui in ghiozdan, pentru pauza mare, nu cresc in ficusul din sufragerie.

De acord, acum nu trebuie nici sa pui copilul la zid daca nu are doar note de premiul intai. Si nici nu trebuie sa faci o tragedie daca nu e in primii – ziceti voi cati – din clasa. Dar de aici si pana la a-i judeca pe acei parinti care se mandresc cu reusitele sau notele copiilor…

Poate ca parintii respectivi au stat cu copilul pana noaptea tarziu, ajutandu-l sau doar fiind acolo langa el, in timp ce acesta isi facea temele sau se pregatea pentru un examen. Sau poate au alergat cot la cot cu el pentru pregatirea pentru vreun concurs de atletism. Sau poate chiar si-au sacrificat niste vacante pentru a sustine pregatirea copilului. Si nici nu vreau sa intru pe teritoriul sacrificiului pentru copii, un alt subiect “preferat”.

Despre sacrificiu am scris deja: Da, eu ma sacrific pentru copil.

Si parerea mea nu s-a schimbat. Ba chiar cred ca uneori sunt necesare si ceva sacrificii pe drum. Eu am vazut copii ai caror parinti nu s-au sacrificat, si-au vazut linistiti de drumul lor, de parca nimic nu s-ar fi schimbat in viata lor. Si nici unul dintre ele nu spune acum “ce bine ca ai mei nu s-au sinchisit de mine si nici acum nu se preocupa prea mult daca am sau nu nevoie de ajutorul lor”. Ba, dimpotriva. Dar poate ca am avut eu ghinionul sa nu intalnesc exemplele “potrivite”.

Adevarul este ca nu putem stii mereu motivele din spatele mandriei unui parinte, pentru reusitele copilului. Si, da, poate ca isi vede implinite propriile vise prin reusitele copilului. Ce-i asa mare capat de lume?

Atat timp cat copilul tau e fericit cu reusitele personale, nu e fortat sa mearga pe un anumit drum, nu e amenintat, nu se simte indatorat, de ce nu poti sa fii si tu fericit impreuna cu el? Si chiar sa-ti strigi fericirea in gura mare?

8 Comments

  1. Ioana Marinescu

    July 21, 2017 at 9:17 am

    Rezonez, Iuliana! Si cu sacrificiu si cu lauda :-)

    • iulianaroca

      July 24, 2017 at 8:03 am

      Draga mea, tu ai si cu ce sa te lauzi! 😉

  2. DaddyCool.ro

    July 21, 2017 at 7:55 pm

    Eu cred că e foarte frumos să fii mândru de copilul tău, să îl susții și să îi fii alături 100%, cu sacrificii, dacă e nevoie. Cred că problema e doar atunci când părinții se laudă cu niște rezultate pe care copilul le-a obținut, forțat fiind de părinți, care nu au reușit să facă același lucru la timpul potrivit.

    • iulianaroca

      July 24, 2017 at 8:02 am

      De acord! Cand copilul nu are nicio bucurie pentru rezultatele care sunt subiectul laudei parintilor, cred ca e cam trist si, probabil, sursa de frustrari. Dar stii ca am intalnit adulti care spuneau “daca mama m-ar fi fortat atunci cand am renuntat la pian sau inot, poate acum as fi avut alt drum”? Poate de aici si impulsul de a nu-l lasa sa-si rateze drumul. Nu stiu…

  3. Anda Elena

    July 23, 2017 at 9:24 pm

    Cred că ideea e de a juca în acceași echipă cu pruncii noștri, dar a le respecta și drumul în viață. Sunt multe mame care au visat să fie balerine sau fotomodele, și și-au creat din copilul lor o marionetă prin care să-și poată retrăi așa-zisa menire. Aici intervine mândria total nesănătoasă.
    În rest, e mai mult decât firesc să-ți susții și să-ți ajuți copilul, să te bucuri de bucuriile lui și să dai slavă lui Dumnezeu că ai putut fi lângă el, la bine și la rău.

    • iulianaroca

      July 24, 2017 at 7:54 am

      Stiu ce spui. Am trait sa vad mamici care isi impingeau la propriu fetitele in sala de balet – pentru ca e fetita si trebuie sa fie gratioasa – desi copila plangea si spunea ca nu ii place. Nici eu nu sunt pentru fortarea copilului spre un drum pe care ti l-ai dorit tu implinit in copilarie, dar n-a iesit. Dar poate ca sunt si cazuri de succes cu astfel de metode. Nu stiu ce sa zic.

  4. Adriana B

    August 7, 2017 at 2:08 pm

    O, discutia asta are multe nuante.

    Evident ca, intr-un fel sau altul, toti ne validam prin reusitele copilului. Sau poate nu direct prin reusitele lui, de exemplu, in ceea ce ma priveste, satisfactia provine din faptul ca am reusit sa inteleg care sunt nevoile lui de dezvoltare (chiar si la varste mai mici, cand nu stia sa explice ceea ce-si doreste) si sa-i ofer posibilitatea de a face alegeri care sa-l ajute sa se dezvolte in directia respectiva.

    Pe de alta parte, pe masura ce copilul creste (si nu mai e dependent de prezenta noastra, ba chiar ii face bine sa-si poata exersa abilitatile de a se descurca singur in anumite situatii), imi dau seama ca as putea schimba putin modul in care imi organizez timpul disponibil. Nu am vreo pasiune menita “sa rupa gura targului”, dar mi-as dori, de exemplu, sa incerc sa merg in mod regulat la sport, sa citesc mai mult sau poate sa iesim mai des cu prietenii apropiati. Probabil ca cei care vorbesc de validare, se refera si la chestia asta

    Personal, nu m-am obisnuit inca pe deplin cu ideea ca lucrurile s-au schimbat, ca e momentul sa invat sa ma dau un pas in spate si sa construiesc diferit conectarea cu copilul.

    • iulianaroca

      August 8, 2017 at 8:29 pm

      Cred ca invatam in fiecare zi si mereu mai avem ceva de invatat, inclusiv privind relatia cu propriul copil 😉

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook