Și copacii ajung printre stele

Deși aparent banal, nici prea, nici foarte foarte, nu era un copac oarecare. Era copacul nostru. Puternic și demn.

Erau zile în care nu-l băgam prea mult în seamă și zile în care era în centrul atenției. Poate nu era cel mai prietenos copac, dar avea plăcerile lui.

Îi plăceau cărțile și muzica.

Cel mai mult îi plăcea când copiii, tinerii, se sprijineau de el, și răsfoiau pagini în căutarea versurilor perfecte.

Uneori puteai jura că frunzele lui cântă. Sau, cel puțin, se leagănă ușor pe acordurile unui pian.

În noapte, părea că frunzele sale se înclină să prindă o stea căzătoare.

Era acolo. Și noi știam că e.

Putea tabloul să arate altfel? Nu cred că ne-am întrebat vreodată…

Nici nu știm când i-a apărut prima rană pe trunchi. Am observat abia când se întinsese la prima și cea mai mare creangă. Cea pe care se legănau sau se ascundeau copiii, când se jucau.

I-am dat cu soluții, l-am bandajat, am întrebat în stânga și în dreapta, nimic nu părea să funcționeze.

Ziua în care ne-am hotărât că trebuie să tăiem creanga a fost o zi … de parcă ne tăiam pe noi.

Ne-am ascuns cu greu lacrimile și ne-am spus că totul va fi la fel. Că o să îi crească o nouă creangă, puternică, de care să ne prindem râzând.

O vreme a fost bine. Alte stele căzătoare. Alte jocuri de copii. Cu poezii, cu cântece, cu oameni de zăpadă.

Copacul nostru era bine. Acolo. Vesel. Viu.

Periodic îi verificam cicatricea. Se vindeca. Sau noi așa am crezut.

Într-o zi, eram prinși în horă în jurul lui. Și în roata noastră, ne-a lovit. Imaginea unei noi răni. De fapt, nu una. Mai multe, mici, adânci, extinse.

Am luat-o de la capăt. Cu soluții, bandaje. Peste tot.

Îl priveam cum se întinde după stele. Și speram cu el.

Nu, nu se mai putea tăia nimic. Rana era peste tot.

Dar el tot se legăna la poezii și cântece de dor.

Și noi, odată cu el.

De-acum, îl vedeam mereu. Vorbeam cu el. Îi povesteam de ale noastre. Îl țineam lângă noi, cu noi, vesel și viu.

Când rana a pus stăpânire pe el, crengile au început să-i cadă una câte una, fără ca noi să facem – să mai putem face – ceva.

Întâi frunzele, apoi crengile mici, apoi altele ceva mai mari și mai viguroase, până n-a mai rămas decât un trunchi golaș, răpus de durere.

Viața se scurgea din el cu fiecare zi.

Iar noi ne luptam tot mai mult să-i zâmbim, să nu îi spunem că se stinge sub ochii noștri.

Continuam să îi spunem povești, mai importante sau fără prea mult sens.

Nu mai căuta poezii și nici cântece. La stele nu renunțase, însă, chiar dacă nu mai avea crengi cu care să se înalțe spre ele.

Știa oare că va ajunge printre ele?

În noaptea-n care s-a stins, s-a oprit tot odată cu el. Și vânt, și nori, și timp, și pământ, toate au încetat. Și inimile noastre puțin. Sau mai mult.

Când l-au luat, la aproape un an de la prima tăietură … o parte din noi a plecat cu el. Suntem acolo, toți, în stele. Și de-acolo ne uităm spre noi.

Noi, care privim în gol, dar încă îl mai vedem cu crengile lui mari, puternice, cu frunze vesele și vii.

În jur mai sunt copaci. Ai noștri copaci. Le spunem zilnic povești, la umbra crengilor înfrunzite. Și ne încălzim cu poveștile lor, în mână cu o cană cu vin. 

Știm că și copacii ajung printre stele…