Ganduri. Amintiri

Somnul meu de acum 7 ani, cu burtica. Intr-un text ratacit

By  | 

Vorbeam zilele trecute de somnul din ultimele luni de sarcina. Sincer, nu imi aminteam prea multe. Decat faptul ca singura pozitie de somn era de fapt un fel de semi-sezut, cam la 45 de grade, pentru ca altfel simteam cum bebe imi apasa pe diafragma si adio aer.

Dar am descoperit azi un text scris in urma cu 7 ani, cand inca eram posesoare de burtica si mai aveam o luna pana sa-l extraga pe bebe de sub coaste (pe bune ca asa am simtit).

Iata ce scriam in urma cu 7 ani…

Sunt cu nervii la pamant.

Dupa ce saptamana trecuta imi si imaginam cei doi neuroni ai mei ascunsi printre transeele circumvolutiunilor de teama unui alt raid aerian sau bombardament de idei, nu tocmai confortabile venit din exterior, pe calea timpanelor, lovindu-i din plin, azi ii simt lesinati si rugandu-ma cu ultima suflare – ca o ultima dorinta pe patul de moarte – sa ii scutesc de chinuri, sa fac ceva – cumva, dar sa ii las in plata … somnului.

Da, sunt chiauna de somn.

Cred ca o sa incep sa fac atacuri de panica numai la gandul ca vine ora sa dorm si stiu ce ma asteapta.

Catarat pe munti de perne sa avem diafragma libera. Foit de pe o parte pe alta in cautarea acelei nari eliberate cu potential de respiratie pe termen lung. Sucit si rasucit, sa nu fie nici prea cald, dar nici sa nu ne inghete mijlocul. Si, cel mai important, trezit si semi-trezit la fiecare astfel de miscare. Cam la fiecare minut, daca nu chiar mai des. Plus o trezire pentru un drum scurt la baie. Sau pentru o gura de apa, din sticla de langa pat, la orizontala (stiu, nu e indicat, nici usor deloc, dar puterea de ridicare in sezut pentru a inghiti e aproape nula la astfel de ore).

Si, de parca n-ar fi de ajuns, mai dau – ca noaptea trecuta – si peste o incercare reusita de durere de burta si mijloc. Cu toata autosugestia de vindecare cat ai clipi, iti aduni ultima fortare si te ridici sa bantui prin casa dupa solutia salvatoare. Ceea ce inseamna lumina aprinsa, moartea starii de somn profund.

Te intorci, asadar, in pat, unde – de parca n-ai fi stiut – incepe razboiul. Razboiul in care incerci sa iti recuperezi somnul acela dulce si odihnitor.

Aiurea. Au trecut aproape doua ore si tu te intorci la fiecare 30 de secunde de pe o parte pe alta, schimbi pozitiile – mai intins, mai inconvoiat – sperand ca Mos Ene isi reaminteste de genele tale. Te intrebi si te bucuri totodata ca cel de langa tine reuseste sa isi continue somnul neatins de zbaterile tale.

Doar ca celalalt – din tine – are impresia ca starea ta e semn de chef de joaca. Si isi incepe programul, asa timid, pe muteste, cum stie el, fara sa deranjeze, ba chiar te amuza. Ii repeti ca nu e inca vremea de sculare si ar fi bine sa mai doarma. Stii insa ca pana nu o sa amortesti tu pe calea viselor, n-ai nicio sansa cu el. Si inca te mai rogi sa nu iti semene, sa nu simta fiecare adiere de vant, sa nu tresara la fiecare scartait de mobila.

Treci la amenintari. “Daca nici acum nu adorm, ma dau jos din pat si ma apuc de treaba”. Organismul tau refuza insa sa te bage in seama. Nici nu se da adormit, nici putere sa se ridice nu pare sa aiba ascunsa pe undeva.

Iti dai seama ca intre timp ti s-au trezit si ametitii de cei doi neuroni care – la fel de buimaci – toarna ganduri fara noima, deloc incurajatoare insa.

Inca o amenintare. Inca un esec.

Cedezi. Ii lasi pe toti sa faca ce vor. Neuronii balmajesc in limba lor pe care refuzi sa o mai intelegi. Cel mic mai incearca niste pasi de vals, dar e clar ca i se impleticesc picioarele. Corpul tau tot nu-si gaseste locul si mai are cateva tentative de relocalizare.

Nu stii exact cand a incetat totul. Dar iti amintesti lumina care isi facea deja loc prin geam, farurile unei masini matinale si un sent de departe de tramvai.

Dupa o ora suna ceasul. Te intrebi ce ti s-a intamplat. Iti amintesti si te simti doborata. Cazi ca o caramida in acelasi loc in care nu ti-ai gasit astamparul mare parte din noapte.

Acum, la munca, dormi cu ochii deschisi. Totul e in ceata, pluteste, e amortit. Exact ca tine.

Mana inca te mai doare putin. Bine ca macar acum o poti misca (dupa ce, cu o seara inainte, doua ore ai tinut-o imobilizata total pe motiv de durere) si ca nu s-a umflat. Degetele mai fac inca pe istetele si cand vrei sa le intinzi, simti parca cum rup niste lanturi ca sa faca miscarea posibila. Iti spui ca o sa treaca; oricum nu ai alte solutii.

Neuronii, la fel de adormiti ca tine (deh, daca n-au vrut sa dea ascultare si sa isi vada de somnul lor), nu reusesc sa faca o lista de prioritati – macar activitati, intr-o ordine oarecare – pentru ziua de azi.

Incerci sa legi niste fraze catre un client, nu stii exact cum reusesti dar apuci sa dai send la mail, relativ multumita de ceea ce a iesit.

Fugi iar intr-o lume in care speri sa gasesti trezirea. Citesti un text savuros al unei prietene si razi in hohote. E mai mult pe sistem nervos, evident. Altfel ai avea o explicatie de ce din ras dai in plans si ajungi sa razi cu lacrimi sau sa plangi in hohote de ras…

Parca aveai alte ganduri noaptea trecuta despre ce ai fi putut scrie azi pe blog… Dar poate erau rodul durerii asupra careia No-spa-ul inca nu isi facuse efecut. Sau poate durerea era rezultatul acelor ganduri. Cine mai stie…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook4k
Facebook