spiridus

Doi spiridusi.

– Uita-te, uita-te repede! Lumineaza.

– Esti nebun. Nu vad niciun licurici. Iti trebuie ochelari.

– Da. Ochelari de soare. Mai bine te-ai uita, decat sa faci glume proaste. Vorbesc serios. Straluceste.

– Bine, hai… Ce, unde? Si nu ma mai bate atat la cap.

Se intoarse. Era batran (daca un spiridus poate fi vazut de noi ca fiind batran). Vazuse multe. Se lauda uneori chiar ca le vazuse pe toate. De data asta, insa…

Era doar lumina. Isi duse mana streasina la ochi si incerca din rasputeri sa vada dincolo de lumina. Dar era doar atat: lumina.

Inghiti in sec. Isi ascunse emotia. Ar fi vrut sa-si ia prietenul de-o viata de mana si sa ii spuna ca pe-asta n-a mai intalnit-o in lunga lui viata de hoinar. Dar orgoliul il tinu in loc.

– Du-te si vezi ce e. Eventual arunca cu niste apa sa se stinga. Imi strica somnul, spuse dorind sa para indiferent (oricum nu dormise si nici nu avea de gand, dar ii suna convingator).

Prietenul (nu dam nume, doar sunt spiridusi si nu ni se prezinta altfel, o sa-i spunem – la cerere – spiridusul 1 sau spiridusul agitat, ca doar el s-a agitat primul la vederea luminii) se uita stramb la el. Da, sa zicem, era mai tanar, dar cu numai doua luni si asta nu il facea executant. De ce ar fi trebuit sa se duca el?

– Du-te. Tu ai vazut primul si n-ai mai putut trai fara sa ma deranjezi si pe mine cu descoperirile tale, spuse spiridusul batran (hai sa-i zicem asa, desi exista tentatia sa il numim spiridusul lenes, ca de fapt asa si e) parca ghicindu-i gandurile.

Mda, cam era vinovat. Daca n-a stiut sa-si tina gura… Acum trebuia sa se duca sa vada ce era cu lumina aia. Oricum s-ar fi dus. Il rodea curiozitatea si-asa, fara ordinele prietenului sau.

Cu pasi mici (de parca ar fi putut sa aiba altfel de pasi, doar e spiridus), isi lua inima in dinti (sau in buzunarul de la piept, luati-o cum doriti) si inainta.

Lumina nu il orbea. Il incalzea. Il mangaia. Il linistea. Il facea fericit.

Simti deodata dorinta sa cante. Sa danseze. Sa se invarta in loc. Sa topaie. Sa rada. Sa…

Nu, asta nu. Se opri. Ceea ce simtea era mult prea ciudat. Putea accepta linistea, caldura, lumina, dansul, rasul isteric, dar asta nu. Vru sa se dea cativa pasi inapoi. Dar ceva nevazut il tinu in loc. Si simti din ce in ce mai mult cum…

– Eu ma opresc aici. Vino si afla singur ce e cu lumina asta. Pe mine nu ma mai intereseaza, spuse catre spiridusul lenes.

Dar nu-i raspunse nimeni.

Repeta.

Nimic.

Se forta si intoarse capul. Dar…

Era inconjurat de lumina.

Nu stia cand si cum se intamplase. Dar parea ca intrase sau fusese acaparat de lumina spre care se indreptase. Era intr-un cerc de lumina dincolo de care nu mai vedea nimic. Dar nici in centrul sau nu parea sa fie altceva decat atat: lumina.

Poate altadata o astfel de situatie l-ar fi facut sa intre in panica. Cu siguranta, daca i-ar fi spus cineva cu ceva vreme in urma ca avea sa i se intample una ca asta, n-ar fi crezut sau ar fi fost convins ca i s-ar fi facut teama si ar fi fugit oriunde, aiurea.

Acum, insa, in fata faptului implinit, se simtea bine.

Zambi.

– Ce faci aici? Ce te tot holbezi la pomul ala?, se auzi glasul spiridusului batran.

Ce bine. Probabil il ajunsese din urma, nemaiputand de curiozitate si el.

Se intoarse sa il invite in lumina.

Dar cand intoarse din nou capul nu mai vazu nicio lumina.

Se intoarse din nou cu privirea inainte, spre locul de unde vazuse initial venind lumina.

Nimic.

Si totusi o simtea.

In el.

– Hai. Lasa prostiile si zambetul ala tamp. Hai, suntem asteptati.

Asteptati? Unde erau asteptati si de cine?

– Hai odata! A ta mai e cum mai e, dar stii ca nevasta-mea nu imi iarta vagabontelile astea tarzii. Mai ales acum ca s-au mutat copiii de-acasa.

Nevasta? Nevasta? Nevasta…

Da. Asta era. Uitase.

Asa o cunoscuse. Ii intrase lumina in ochi. Ea se juca cu o oglinda in care se reflecta soarele. Si se dusese la fel de curios. Si se simtise la fel.

Linistit, fericit, iubit.