Străina

Stătea singură, în vârf de pat. Nu era prima dată când se găsea așa. De fapt, se simțise singură cu mult înainte de a fi singură.

Nu își amintea cum ajunsese aici. Nu în cameră, ci în acest punct în care se izolase – se auto-izolase de tot.

Nu mai ieșise din casă de mult prea mult timp. Și încă și mai mult de când nimeni nu-i mai trecuse pragul. Doar curierii mai sunau la ușa ei, dar ei nu se puneau la calcul. Și oricum nu era ca și cum le-ar fi adresat mai mult decât un “mulțumesc”.

Uneori o străfulgerau imagini parcă din altă viață. Cu prieteni, petreceri, muzică și multe râsete zgomotoase. Le alunga repede. Îi erau străine.

Acum era doar liniște.

Se gândea că, probabil, din afară, ar fi putut fi luată drept foarte serioasă, poate chiar arogantă.

Ea era doar singură. Foarte singură. Mai ales pe interior.

Nu îi mai plăcea nimic și pe nimeni. Dar cel mai mult, nu îi mai plăcea de ea.

Cine era ea care era acum?

Cum pusese stăpânire străina asta pe ființa ei? Când i se strecurase în minte și in inimă?

Poate era un soi de Crăiasa Zăpezii. Dar ei nu-i plăcuse niciodată iarna sau zăpada. Nici când era ea cea din alte vremuri, mai senine.

Acum erau doar nori. Care îi acopereau sufletul.

Erau momente când tânjea dupa niște raze de soare. De cineva care să îi amintească de ea de altădată. Să îi spună că se poate regăsi. Că nu e pierdută.

Dar nu mai era nimeni.

Toți plecaseră rând pe rând. De fapt, nu. Ea se îndepărtase. Devenise o străină pentru toți. O străină chiar și pentru ea.

Dar se obișnuise.

Cine era ea care era acum?

Străina.