Parenting

Toti copiii au nevoie de dragoste

By  | 

Eram in ultimul an de liceu, anul V, iar una dintre materii se numea ”psihopedagogie speciala”, genul acela de curs in care ti se descriu diferite sindroame cu simptomele sale si ai impresia ca le ai pe toate. Intr-una dintre ore, doamna profesoara, care era si diriginta noastra, ne-a scos din liceu pentru o ora practica si ne-a dus la un centru pentru copii cu dizabilitati. In acest centru erau copii cu diferite dizabilitati fizice si psihice, unii fara parinti, altii pe care parintii ii lasau acolo de luni pana vineri si ii luau acasa doar in weekend sau pe care doar ii vizitau in zilele de weekend.

Imi amintesc ca am intrat intr-o clasa care mi s-a parut supra-aglomerata si ca m-am asezat langa o fetita cu sindrom Down, o fetita de altfel foarte simpatica si comunicativa, mi s-a parut mie.

Si imi mai amintesc momentul de la plecare. Dupa minute bune petrecute cu acea fetita, micuta s-a agatat de gatul meu si m-a cuprins cu mainile si piciorusele ei, asa cum se catara maimuta in copac si cum, aveam sa descopar dupa mai mult de zece ani, se agata orice copil de parintele drag. Imi amintesc ca doar forta a doua ingrijitoare a putut sa ne desparta, atat de bine strangea cea mica. Iar eu tremuram din toate incheieturile. Era ceva nou, la care nu ma asteptam si pentru care nu ma pregatise nimeni.

Facusem sute, poate chiar mii de ore de practica, atat la gradinita, cat si la clase primare. Primisem si prima cerere in casatorie de la un baietel de grupa mijlocie (care imi spusese ca stie ca e mic, dar o sa creasca), erau copii pe care ii revedeam cu drag si de care ma simteam apropiata, dar era pentru prima data cand interactionam direct cu un copil caruia ii lipsea – dincolo de vreun sindrom sau dizabilitate – ceva dupa care tanjim toti: afectiunea. Acel copil nu era bolnav, asa cum poate e mai simplu a crede la prima vedere, era in primul rand lipsit de dragoste, de atentie.

Imi amintesc ca am iesit pe poarta centrului tremurand toata. Cred ca eram in stare de soc. Stiu ca mi-am spus atunci ca n-as putea niciodata sa lucrez intr-un astfel de centru, ca mi s-ar rupe sufletul sa-i vad pe acei copii cum se agata la propriu de parinti sau straini, in cautarea sentimentului suprem de iubire, si n-as avea taria sa ii smulg din stransoare.

Mai tarziu, cand lucram in presa scrisa, am ajuns – pentru niste reportaje – in centre de plasament. Am pastrat distanta. N-as mai fi putut vedea un copil plangand in urma mea. Si apoi, vorbind cu o asistenta maternala, am inteles perfect de ce i se parea nedrept ca un copil, dupa ce a fost crescut in familia respectiva pentru patru, cinci sau chiar mai multi ani, sa fie luat din familia respectiva si mutat in alta familie sau centru de plasament. Si am inteles de ce se gandea sa renunte. Nu ii mai putea privi pe copii cum pleaca impotriva dorintei lor, cu inimile frante.

Cand vad oameni, parinti sau nu, care spun altor parinti, in special de baieti, ca trebuie sa fie mai fermi, mai distanti, ca baietii nu trebuie dragaliti atat de mult, ca sunt barbati – vorba ceea, imi vine sa ii trimit intr-un centru de plasament sau cu copii cu dizabilitati, ca poate asa inteleg nevoia principala a copiilor. Indiferent ca sunt baieti sau fete, copiii au nevoie de dragoste. Si daca asta inseamna sa ii alinti asa cum le place lor, daca inseamna sa te intinzi pe zece centimetri latime alaturi de ei, in patul lor de copii, sau sa improvizezi teatru de papusi cu orice obiect din casa, dupa tocul usii, atunci cand nu-ti poti ordona nici propriile ganduri, atunci ofera-le aceasta dragoste.

Nu iti lasa niciodata propriul copil sa ajunga sa se agate de orice strain care ii acorda cinci minute de atentie. Lasa-l sa vina la tine si sa stea la tine in brate oricat de mult isi doreste. Se va desprinde singur. Pentru ca va sti ca se poate intoarce oricand.

*Publicat in smartandhappychild.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook