Tu cine esti? Eu sunt emotie

“Hai, ma, mami, tu plangi la orice film?”

Da, eu plang la aproape orice film. Plang la desene animate, la comedii romantice, la filme romantice in general, la drame si tragedii, chiar si la filme de actiune, daca include un moment sensibil. Plang de durere (de durerea celuilalt, fie el si personaj intr-un film), plang de fericirea reintalnirii, regasirii, plang de bucuria reusitei si a unui final fericit.

Plang de emotii puternice. Si nu doar la film.

Plang si cand citesc o carte. Si cand aud diferite povesti. Si cand – in cadrul unui grup de mamici – se spune ca suntem toate puternice, ca trebuie sa fim mandre si fericite de ceea ce suntem, ca suntem mame.

Omul nu e o fiinta rationala, ci e o creatura emotionala

Uneori cred ca sunt facuta doar din emotii. Traite la intensitate maxima. Exteriorizate (de multe ori) prin lacrimi.

Chiar nu stiu sa fi fost un moment important (dar nu neaparat de genul existential) in care sa nu fi avut emotii.

Am avut emotii la fiecare teza, test, examen sau concurs din toti anii de scoala. Imi amintesc ca imi spuneau colegii ca nu am motive, ca eu am invatat, ca eu stiu, ca iau mereu note mari sau altele asemenea. Uneori ma acuzau ca mint cand spun ca am emotii, ca un om care stapaneste materia nu poate avea emotii. Dar eu tremuram pe bune, oricat de bine as fi fost pregatita pentru examenul respectiv.

Am avut emotii de fiecare data cand am predat. Si in anii de practica si cand am avut clasa mea. Am simtit mereu nod in gat si gol in stomac de fiecare data cand m-am aflat in fata clasei, indiferent ca erau copii de gradinita, clase primare sau chiar liceu. Ca am experimentat si predatul la clasa a XII-a. Doamne, cum mai tremuram si simteam ca imi iau urechile foc! N-au contat felicitarile de la finalul orei, faptul ca profesorul a fost surprins ca am reusit sa provoc sa vorbeasca elevi care in restul anului erau ca si inexistenti in clasa, n-au contat notele primite pe sustinerea lectiilor si nici notele elevilor dovada ca n-am vorbit aiurea in clasa, emotiile mele se intorceau de fiecare data la inceputul orei.

Am si acum emotii cand merg la un eveniment, cand ma intalnesc cu oameni pe care nu i-am mai vazut de mult sau niciodata pana atunci, cand particip la proiecte si actiuni noi.

E drept ca nu ma las coplesita de emotii, ca nu le permit sa ma impiedice sa-mi fac treaba (cel putin pana acum), dar nu cred ca pot functiona altfel.

Probabil ca daca as simti intr-un moment ca nu am emotii, as gandi ca ceva nu e tocmai ok, ca nu imi pasa – de mine, de ceilalti.

Siguranta de sine si emotiile

Se vorbeste foarte mult despre legatura siguranta de sine, increderea in propriile forte, stima de sine si emotii. Despre faptul ca trebuie sa fim mereu siguri pe noi, sa nu tradam emotiile. De ce?

Mie toata presiunea aceasta cu nu trebuie sa arati ce simti, nu trebuie sa se vada pe tine ca ai emotii, trebuie sa arati doar ca esti stapan pe situatie, ca esti puternic, ca esti cel mai bun, ca “nu trebuie sa te tradeze nimic”, imi suna ca si cum trebuie sa ne transformam toti intr-un soi de robotei care recita un discurs fara nicio greseala, si-atat.

Eu vad o diferenta intre a recita o poezie si a vibra mesajul ei. Intre a-ti juca un rol si a intra in pielea personajului. Stiu ca si actorii au emotii, inainte de a urca pe scena, chiar daca au mai jucat piesa respectiva de zeci de ori inainte. Nu se vede, spuneti voi? Ba se vede, la final, cand fac reverenta in fata publicului care aplauda in picioare. Priviti-i cu atentie, in ochi, si veti vedea. Nu se vede cand sunt pe scena, ziceti? Pai nu, ca atunci, in fata publicului, nu e actorul, e personajul. Iar personajul are emotiile specifice traiului din acea o ora sau poate doua (cat dureaza piesa), nu emotiile prezentarii discursului perfect in public.

Si mai e mesajul acela: ca emotiile inseamna nesiguranta. Intr-o lume a prejudecatilor, da. La fel cum hainele il fac pe om si coperta costa mai mult decat cartea. Ma tot intreb cand o sa scapam de atata forma fara fond. Probabil, niciodata. Ca doar aceiasi oameni care iti spun ca trebuie sa fii tu, adevarat, real, iti spun si ca nu trebuie sa lasi emotiile la vedere. Desi fac parte din tine, iar tu esti emotie.

Emotiile, partener de drum

Eu cred in emotii. Cred in puterea si beneficiile lor. Atata timp cat le privesti ca prieten, ca partener de drum, nu ca obstacol.

Ca si gandurile. Gandurile negative ne pot pune piedici, daca ne idenficam cu ele. Gandurile trebuie private exact asa cum sunt: doar niste ganduri. La fel si emotiile.

Ca fiinta emotiva ce sunt de cand ma stiu, ca mama de copil la fel de emotive si empatic, asta incerc sa il invat. Nu ca nu trebuie sa aiba emotii, ca nu trebuie sa le arate, ca nu trebuie sa il tradeze, ci ca trebuie sa fie prieten cu propriile emotii, ca trebuie sa se ajute reciproc astfel incat sa ramana concentrate pe ce are de facut, ca trebuie sa ii sustina atentia, sa il mentina vigilent, sa il ajute sa reuseasca sa-si duca la bun sfarsit treaba. Emotiile sunt acolo pentru ca este implicat 100% in ceea ce face, ca ii pasa de ceea ce face. Nu de un anume rezultat, dar de un anumit drum pe care si l-a ales. Si cu care a pornit alaturi cu propriile emotii.

Sa fii stapan pe emotii, poate fi un indemn mai bun decat sa fii stapan pe tine, fara emotii. Desi as prefera sa nu fie nimeni stapan pe nimeni. Pentru ca sa fii stapan, cred eu, implica o lupta. Iar cu emotiile nu te lupti; le imbratisezi, le accepti, le incalzesti, le “imbunezi” si mergi cu ele mai departe.

Sa spui cu incredere ceea ce ai de spus – chiar si in public – atata timp cat stii despre ce vorbesti si crezi in ceea ce rostesti, mi se pare iar un indemn bun. Dar asta nu exclude emotiile. Emotiile cred eu te ajuta sa rezonezi cu emotiile celor din fata ta, sa empatizezi cu ceea ce simt ei si chiar sa iti ridice niste semne de intrebare sau de exclamare care sa te indemne sa adaptezi discursul la emotiile celor in fata carora esti. Cum poti sa primesti energia publicului, cand tu ti-ai pus propria energie sub bocanc, pentru ca – nu-i asa – esti stapan pe propriile emotii?

Mult timp am spus despre mine ca sunt emotiva ca fiind un defect. Pentru ca asa spune lumea – ca nu e bine sa fii emotiv. Aiurea! Noroc ca intre timp am mai imbatranit Si mi-am dat seama ca sa fii emotiv nu e un capat de lume. Daca reusesti sa fii impacat cu emotiile tale si sa te imprietenesti cu ele, sa le pui sa munceasca in beneficiul tau sau macar sa te sustina in demersul tau ca un bun prieten.

Post Scriptum

Am scris acest text, dupa ce am rumegat informatiile primite si emotiile traite la intalnirea #DPT chiar de Dragobete.

Uite, nimic nu e intamplator! Am vorbit despre emotii intr-o zi care era despre iubire.

Da, despre emotii ar trebui sa vorbim mereu cu iubire!

Ne-au vorbit si ne-au pus la treaba in exercitii interesante si amuzante actrita Ioana Ginghina si consultantul in comunicare Laura Dragomir.

Au scris despre informatiile si exercitiile din timpul evenimentului Ana Nicolescu, Cristina Calin, Ramona Danaila, Iohanna Purdea.

Eu am plecat de-acolo, in primul rand, cu emotiile. Emotia de a ma reintalni si a rezona cu oameni frumosi (Doamne, ce-am mai ras la evenimentul acesta), emotia de a primi in avans un martisor special si dulce, emotia de ma simti norocoasa ca pot fi martora la asemenea intalniri calde in calitate de mama blogger, emotia de a vedea ca exista oameni care nu fac bine doar pentru ei, ci si pentru altii – si aici vorbesc de organizatoarele Ana Nicolescu si Lavinia Pavel – Parenting PR, emotia de a redescoperi puterea emotiilor.

Si am mai luat cu mine trei idei, cu care rezonez:

• Gandurile negative nu trebuie alimentate, trebuie privite doar ca pe niste ganduri, si-atat
• Adevarurile nu se spun verde-n fata doar de dragul de a spune un adevar, ci pentru a fi de ajutor real cuiva, in forma potrivita. Exemplu: o prietena nu iti spune “vai, ce te-ai ingrasat!” ci “ma gandesc sa merg la sala; nu vrei sa mergi cu mine?”
• Suntem mereu vanzatori: vindem propriile idei si propria imagine. Si imi permit sa adaug ca vindem si propriile emotii. Tocmai pentru ca nu vindem produse, ci emotii.

Si, ca sa inchei cum se cuvine: emotii bune va doresc!

Si aceasta editie #DPT a avut loc la Conacul Golescu Grant si a fost sustinuta de Lidl si Secom.