Ganduri. Amintiri

Viata personala se construieste mereu

By  | 

Nu ca mai sunt doar zece zile pana la intalnirea cu Gaspar, dar in ultima vreme am auzit tot mai multe voci plangandu-se ca nu au viata personala sau ca viata personala pe care o au nu e tocmai asa cum si-ar dori.

Nu ca as fi vreun expert in materie, dar eu cred ca viata personala necesita mai multa munca decat viata profesionala. Stiu, toti credem ca este invers si ne impartim energia in aceasta directie. Pentru ca ne dorim cariera, pentru ca e criza si tendinta este de a face mai multa munca cu aceeasi oameni sau chiar mai putini oameni, pentru ca ai deasupra capului sabia “nimeni nu e de neinlocuit”, ascultita cu “mai sunt inca 50 la usa care asteapta sa-ti ia locul”, pentru ca avem nevoie de bani, ne adunam cele mai multe resurse si le depunem in viata profesionala.

Va propun sa privim altfel lucrurile.

Pe de o parte, la job, ti se dau niste oameni, niste colegi, subalterni sau sefi. Nu discutam despre cat de mult va plac, daca se potrivesc cu firea voastra, despre cum isi fac treaba. Indiferent, ei sunt un dat. Vi se dau oamenii, vi se expun obiectivele, sistemul de lucru si implicit de relationare si treceti la treaba, respectand (sau nu) indicatiile primite. Se intampla sa se schimbe oamenii, dar si cei noi se supun acelorasi reguli. Sau se schimba regulile, dar se schimba pentru toti sau stiti clar care este noul context. Plus ca, la job, nu trebuie sa placeti pe toata lumea, trebuie doar sa existe unu-doi oameni cu care sa colaborati bine, ca sa treceti si peste relatiile mai neplacute. Si, in ultima instanta, alegeti sa schimbati jobul, sa formati o noua echipa, sa o luati de la capat.

Acasa, insa, lucrurile sunt putin diferite. Tu ai ales echipa, din entuziasm, obisnuinta sau lunga analiza, asta e alta poveste. Partenerul este acelasi. Este si nu este, de fapt, pentru ca si el se schimba, evolueaza, isi schimba prioritatile, preferintele, chiar si jobul, cunoaste alti oameni de la care invata lucruri noi. Acasa nu schimbi echipa oricand si oricum, cel putin daca ai plecat la drum lung impreuna. Acasa nu ti se dau niste obiective si standarde de lucru, ci ti le construiesti impreuna cu partenerul, si nu iti da nimeni din afara bonus ca ti-ai atins targetul.

Multi cred ca viata personala trebuie sa fie roz, asa, de la sine. Ca trebuie sa fie sursa de optimism si energie pentru nevoile ridicate din viata profesionala.

Doar ca si viata personala necesita munca. Multa munca. Poate mai multa decat la job. Si necesita timp. Mult timp cu mintea prezenta, nu ramasa tot la job.

Va amintiti inceputurile de relatie? Cate ore pierdeati plimbandu-va, povestind vrute si nevrute. Cum va priveati partenerul. Cum va intrebati de ce nu suna, de ce nu raspunde la telefon, ce alte planuri are (si mai ales cu cine) intr-o seara cand nu sunteti impreuna. Daca vreti, era ca la un interviu pentru job nou sau in perioada de probe. Cand incercati sa aflati cat mai multe despre partener, sa va “vindeti” cat mai bine si va temeati sa nu va fure altcineva postul.

Acum aveti o relatie stabila. O casa. O familie. Inceputurile sunt povesti, nu?

Mi-ar placea sa cred ca putem reconstrui inceputurile. Ca ne putem bucura de frumusetea inceputurilor din cand in cand, periodic. Pentru ca nu cred ca nu mai avem ce asculta si descoperi despre celalalt. Cum spuneam, suntem intr-o continua evolutie. Si pentru ca nu cred ca nu trebuie sa lupti sa te mentii pe aceeasi pozitie, asa cum faci de altfel in fiecare zi la job. Partenerul nu iti este nici sef, nici subaltern, dar trebuie sa il convingi mereu ca iti meriti locul, ca este de neinlocuit si ca cei 50 care asteapta sa-ti fure locul pot sa astepte mult si bine la usa.

Si cand ma gandesc la cei 50 de la usa nici nu ma gandesc la infidelitate. Nu e nevoie de infidelitate, ca sa te distantezi sau sa fii inlocuit.

Da, atunci cand focusul e pe job, cand ai un program prelungit, cand timpul de la munca nu iti ajunge pentru ce ai de facut si acasa mintea face calcule in continuare, timpul pentru viata personala devine tot mai mic, si atentia pentru viata personala se reduce tot mai mult pana cand aproape ca uiti ca ar trebui sa te gandesti la ea, sa ii acorzi importanta, valoare, sa depui efort sa o reinvii.

Si tocmai in astfel de momente, cand simti ca nu mai ai timp si putere pentru nimic, cand simti ca nu mai esti multumit cu viata ta, tocmai atunci viata personala necesita si mai multa munca. E ca si cladirea pe care nu ai intretinut-o foarte mult timp, care s-a crapat si tu nu ai astupat periodic crapaturile din zid, si-acum deja a inceput sa se darame. Efortul de reconstructie este mult mai mare. Dar cand te uiti la cladirea aia veche, la urmele de sculpturi pe care le-a avut, la amintirile pe care ti le aduce in fata ochilor, nu-ti vine sa zici ca merita sa te apuci de munca imediat, ca merita orice efort?

Diferenta e ca nu te apuci singur si nici nu chemi o echipa de constructori sa te inlocuiasca…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook