Ana si iepurasul de ciocolata. O alta poveste despre relatia copiilor cu dulciurile

Are putin peste 6 ani. Este in clasa pregatitoare. In ultima zi de scoala de dinainte de vacanta de Paste, o colega a adus pentru toti copiii cate un iepuras mic de ciocolata. Iepurasul e mic cat guma de sters si mult mai subtire decat creionul cu care completeaza fisa la matematica. Toti colegii au mancat iepurasul in pauza de masa, imediat dupa sandvisul de la pachet. Ea este singura care inca mai are iepurasul, „ascuns” in penar. Cand o colega a intrebat-o de ce nu mananca ciocolata, i-a spus ca nu are pofta acum. Apoi, altei colege i-a spus ca deja l-a mancat. Adevarul este insa altul, pe care doar ea il stie si nu are curajul sa il recunoasca in fata copiilor. Il va manca pe furis, la baie, inainte sa plece de la after-school. Mama nu trebuie sa afle de existenta iepurasului.

Ana stie ca nu are voie sa manance zahar de niciun fel, sub nicio forma. I s-a spus asta mereu. N-a inteles, insa, niciodata de ce ea nu are voie nici macar o eugenie; jumatate de eugenie; un biscuit; o napolitana; ceva. Singurul dulce pe care il primeste, o data pe saptamana, este o tartina cu magiun. De fapt e o felie de paine cu gem de prune.

„Mami, eu ce boala am?”, intrebase ea pe la 4-5 ani.

***

La gradinita, fusese ziua unui coleg. Adusese tort. Cu budinca de vanilie, ciocolata si fructe de padure. Stia foarte bine ce contine – studiase atent si indelung felia subtire primita de colegul de masa.

„Imi pare rau, Ana! Daca vrei iti aduc un mar de la mine”, ii spusese cu blandete domnisoara educatoare – Miss Helen, cum ii spuneau copiii. Se oferise chiar sa se joace ceva amandoua, cat copiii savurau tortul. Sau sa mearga la o ora de dans a altei grupe.

Ana preferase sa ramana la masa, sa se uite la colegii care nu se mai opreau din sunetele de placere in timp ce se chinuiau sa ia cu lingura din feliile de tort. Citindu-le pe chip incantarea, isi inchipuia ca trebuie sa fie ceva mult mai bun decat salata de mango, pe care Ana o adora.

Miss Helen ii adusese, pe o farfurie, cateva fructe de padure. Le scosese cumva din tort. Ana o privi cu mirare.

„Sunt doar fructe”, ii zambise Miss Helen. Dar Ana isi amintea cand mama ii aruncase capsunile pe care fetita pusese zahar, ca asa vazuse la vecina  si prietena ei de joaca.

Ii multumi educatoarei, dar nu se atinse de fructe. Cel mai mult se temea ca mama o va lua si de la gradinita asta, pentru ca nu-i respecta principiile – orice or fi fiind si alea; iar ea o iubea pe Miss Helen.

„Miss Helen, eu sunt bolnava?”, a intrebat-o intr-o zi, cand ceilalti copii se jucau afara.

„Te simti rau?”, a intrebat Miss Helen.

„Nu! Dar sunt bolnava, nu-i asa? Eu nu am voie niciodata dulce”, ii raspunse cu glas stins.

„O, draga mea! Nu pot sa iti raspund la aceasta intrebare. Stiu doar ce mi-a spus mama ta. Si am promis sa respect aceasta dorinta a familiei tale. Eu imi doresc sa nu fi bolnava”, i-a spus Miss Helen luand-o in brate.

O noua aniversare in grupa. O noua zi in care Ana a stat cuminte la masa, privindu-i pe copii savurand o briosa cu desene animate pe ea.

„Iar au avut, fata, aniversare la gradinita! … Bineinteles ca au adus prajituri, cum altfel? Parintii astia nu gandesc!”. Mama vorbea la telefon, probabil cu o prietena.

Pe bancheta din spate, Ana incerca sa isi dea seama ce era rau in prajiturile acelea. Da, stia ce i-ar fi raspuns mama: zahar, coloranti, chimicale… Dar ea nu stia sa-i fi fost rau vreunui coleg de grupa in urma acelor prajituri.

***

Ana nu mergea la alte aniversari in afara celor de la gradinita. Cu exceptia vecinei de bloc si singurei prietene de joaca, la care avea voie sa stea si fara supravegherea mamei.

Eliza nu era ca ea. Eliza putea oricand sa manance dulce. Mama Elizei avea in fiecare camera o bomboniera. Eliza stia care era sertarul in care mama tinea ciocolatele si napolitanele. Cu toate astea, Eliza nu parea sa fie atat de fascinata de toate minunatiile acelea.

„Tu de ce nu mananci bomboane si ciocolata?”, o intrebase Ana pe Eliza intr-o vacanta de vara.

„Ba mananc. Cand am pofta. Si dupa ce am mancat mancare, la pranz. Dar nu mereu”, ii raspunsese Eliza.

„Eu le-as manca pe toate-odata, daca as avea voie, ca tine”, spuse Ana dintr-o suflare.

„De ce sa le mananc pe toate? Nu mi le ia nimeni!”, ii raspunsese Eliza relaxata si apoi continuase: „Daca vrei, poti sa iei! Nu te cearta nimeni! Mama nu o sa te certe, ca nici pe mine nu ma cearta. Doar seara nu am voie sa mananc dulce, mai ales ciocolata, ca nu mai dorm bine. A, si nici nu trebuie sa intrec masura. Dar o ciocolata mica intr-o zi e ok. Ia si tu!”

„Nu am voie!”

„De ce? Esti bolnava? Ca matusa mea?”. Eliza avea o matusa care suferea de diabet si Eliza stia ca matusa nu mananca dulciuri din cauza asta.

Probabil ca si ea era bolnava ca matusa Elizei, gandi Ana, fara sa raspunda.

***

„Mami, eu ce boala am? Ca matusa Elizei?”

Mama o privi lung. Habar nu avea de matusa Elizei si ce boala avea ea.

„Stii, matusa Elizei nu are voie zahar. Si nici eu”, completase Ana, inainte ca mama sa apuce sa spuna ceva.

„Nu, nu esti bolnava”, o linisti mama. „Doar ca zaharul nu e bun pentru nimeni”, adauga mama.

„De ce?”

„Ca poti sa te imbolnavesti. Acum sau mai tarziu”.

„Si toti copiii de la gradinita vor fi bolnavi?”

„Foarte probabil.”

„Mami, tu ai mancat vreodata zahar? Buni facea prajituri?”

Ar fi vrut sa-i spuna nu. Dar ar fi vrut nici sa nu o minta.

„M-am oprit la timp”, ii raspunse mama cu acel ton care nu mai lasa loc de alte discutii. Mai ales ca Ana asistase la o cearta intre mama si buni, cand buni incercase sa-i dea Anei o felie de cozonac cu cacao si rahat.

***

Era ziua Elizei. Implinea 6 ani. Pentru prima data, parintii Elizei organizau o petrecere la un loc de joaca. Eliza era deja la scoala si avea si alti prieteni invitati la petrecere. Ana era singura la petrecere, fara parinti, care aveau ceva de rezolvat.

Eliza isi dorea un tort cu ponei. De fapt isi dorea totul cu ponei. Si ghiozdanul, si penarul de la scoala erau cu ponei. Si rochita pe care o purta acum la petrecere. Si tortul era intr-adevar cu ponei.

Ana nu se asezase la masa cand a venit tortul. Ramasese in sala de joaca, aflata langa sala cu mese. Pentru prima data nu mai voia sa se uite la fetele copiilor care mancau tort.

Si cum statea singura in sala de joaca, cu usa larg deschisa, vazuse o doamna de la spatiul de joaca ducand intr-o alta incapere restul de tort si vreo doua-trei farfurii cu felii de tort. O urmarise intai cu privirea, apoi cu pasi marunti, fara sa fie vazuta.

Si cand camera cu restul de tort ramase goala, Ana se furisa si se infipse direct intr-o felie de tort.

Mama, ce bun era! Tarta cu magiun nu avea niciun gust in comparatie cu felia asta de tort!

O zbughi din incapere, cu tot cu felia de tort, si se ascunse in toaleta.

Devora felia in cateva clipe. Arunca farfuria in cosul din toaleta, se spala pe maini, la gura, isi clati si gura cu apa de cateva ori si iesi din toaleta ca si cum nimic nu se intamplase.

„Unde ai fost?”, o intreba Eliza cand intra in sala de joaca. „Te-am cautat sa facem poze!”

„Am fost la baie.”

„Hai la poze!”

Nimeni nu stia nimic. Nimeni nu banuia nimic.

***

Ana gustase de atunci si bomboane, si napolitane, si biscuiti cu ciocolata.

Pe unele le furase de la Eliza din casa, cand Eliza nu era atenta. Pe altele le primise de la colegi, la scoala.

Important era sa nu o vada nimeni. Ca sa nu afle mama.

***

Din cand in cand tragea cu ochiul la penar. Stia ca acolo o astepta cuminte iepurasul de ciocolata. Mai avea o ora si programul de after-school se incheia. Mama o va suna pe doamna invatatoare, din masina, sa ii spuna ca a ajuns si ca Ana poate cobori si poate iesi din scoala. Ana se va opri intai la baie. Va manca in viteza iepurasul, se va spala pe maini cu sapun si isi va clati bine gura cu apa, sa nu ramana nicio urma. Si va cobori scarile in viteza spre masina mamei. Nu era pentru prima data…