Ce-i trebuie chelului? Tichie de margaritar. Pardon, manual de sport!

La prima ora de sport din an, le-am cerut copiilor sa iasa afara, in curte.

Nu aveam sala de sport. Din fericire, curtea era destul de mare. Se putea usor improviza un teren de fotbal, pe pamant.

Imi amintesc ca, dupa ce a sunat clopotelul si au ramas doar ai mei in curte, am strigat: “Alinie-rea!”

Asa invatasem eu. Asa ma pregatise scoala pe  care o facusem si miile de ore de practica. Si la gradinita, si la scoala, activitatile sportive incepeau la fel: aliniere, raport, incalzire.

Copiii mei erau intr-a patra. Si se uitau buimaci la mine neintelegand ce naiba vreau de la ei. Sunt convinsa ca in mintea lor isi spuneau ca am o problema mare la mansarda.

Am explicat: “Faceti o linie in ordinea inaltimii”.

Ai zice ca nu-i mare scofala. Niste copii care se asaza frumos intr-o linie, umar langa umar, de la cel mai mare la cel mai mic.

Nimic mai neadevarat! Le-a luat minute bune sa-si gaseasca locul.

Mi-a fost clar ca nu stiau nimic. Nimic elementar. Probabil doar sa alerge aiurea prin curte. Asta daca as fi presupus ca au facut vreo ora de sport in viata lor.

Am renuntat la gandul de a scormoni prin trecutul lor scolar si am trecut la treaba. Asa cum stiam eu ca se face.

Am exersat aproape juma din ora treaba cu alinierea, ca sa ne iasa rapid. Ii lasam sa se imprastie si strigam apasat, cand nu erau pe faza, “Alinie-rea!”

Culmea e ca se distrau, le placea la culme si li se parea foarte tare ca invatau ceva. Iar eu ma intrebam cum naiba reuseam sa facem noi treaba asta in doi timpi si trei miscari chiar si la grupele mai mici in gradinitele in care faceam an de an practica, iar astia la clasa a patra habar n-aveau.

Cealalta jumatate de ora am facut doar exercitii de incalzire: de la cap, umeri, brate, trunchi, picioare, tipuri de pasi si alergari. Sistematic, metodic, frumos si cu calm.

Am adus inapoi in clasa niste copii fericiti. Nici unul nu se gandise la leapsa sau fotbal. Asta jucau oricum in fiecare pauza.

In urmatoarea ora de sport, cand copiii abia asteptau sa iasa pe teren, a plouat.

Cum spuneam, scoala nu avea sala de sport. Si ai mei erau terminati ca nu o sa mai facem sport, din cauza ploii.

– Cine a zis ca nu mai facem sport?, i-am intrebat, dupa ce a sunat clopotelul si ei s-au asezat abatuti in banci.

– Pai, ploua!, s-au vaitat in cor.

– Asa, si?

– Facem sport in ploaie?

– Nu!

– Atunci unde facem?

– In clasa!

Uimire totala! Adevarul e ca nici eu nu stiam exact cum vine asta. Facusem ceva similar la gradinita. Nici gradinitele pe unde fusesem nu aveau sali de sport, dar asta nu ne impiedica sa facem exercitiile de educatie fizica. Doar ca acolo activitatea avea 15-20 minute, copiii erau mai mici, exercitiile erau putin diferite, adaptate varstei, iar spatiul era totusi mai ofertant. In clasa mea, insa, bancile ocupau toata incaperea.

Oricum, cu astia mari aveam alte planuri.

– Impingem toate bancile in spate!, am spus, fara sa stau prea mult pe ganduri.

In prima faza s-au uitat lung la mine, apoi de la unul la altul, nepricepand nimic. Probabil credeau ca-mi arde de glume. Cand m-au vazut insa ca incep sa imping, au trecut si ei la fapte.  La clasa a patra ai avantajul ca sunt puternici. Aveam baieti in clasa cu un cap mai inalti ca mine.

In cateva minute aveam spatiu suficient pentru ce aveam in plan.

– Si-acum ce facem?

– Ora de sport!

Ridicari din umeri.

– Alinie-rea!

Si s-au aliniat. Frumos, in liniste, rapid. Nu uitasera.

– Astazi invatam sa dam raportul.

Ma asteptam sa puna cine stie ce intrebari. Dar ei au zambit.

Si jumatate de ora am exersat numaratoarea si raportul elevilor prezenti la ora de sport.

In cealalta jumatate de ora, am facut exercitii de incalzire, cu mai putine alergari ce-i drept, dar i-am pus pe rand sa faca pe profesorul.

Orele de sport au decurs minunat apoi. Afara era super, dar vremea ne tinea mai mult in clasa. Stiau schema deja. Banci in spate, aliniere, raport, incalzire. Si-apoi – pentru ca acum etapele astea mergeau mult mai repede – vorbeam despre sporturi. Nu aveam laptop, proiector sau televizor. Dar le aduceam planse, desene si carti cu si despre diferite sporturi. Sau povesteam de sporturile pe care le stiau ei. In special fotbal. Ca asta vedeau la televizor. Copilaria mea microbista mi-a prins bine.

In ultima zi impreuna, o zi de vineri, ultima ora in orar era educatie fizica.

– Daca plecati, azi nu mai facem sport?, m-au intrebat cu ochii tristi.

– Normal ca facem! De ce sa nu facem?

– Ieeei! A zis domnisoara ca facem ora!

***

Astea se intamplau cu aproape 20 de ani in urma. Intr-o vreme in care orele de educatie fizica se tineau de catre educatori si invatatori. Nu existau optionale de sport in gradinite si nici profesori specializati pe sport alocati claselor primare.

Ideea orelor de sport conduse de profesori de sport cred ca a fost una buna, initial. Asa, orele de sport ramaneau ore de sport si nu mai puteau fi transformate in ore de matematica sau romana.

Doar ca, stiti si voi, la teorie stam bine, la practica scartaim ca niste usi ruginite, neunse.

Din pacate, multi dintre profesorii de sport nu au pedagogia, metodica si practica lucrului cu copii mici. Si tactica de abordare nu poate si nu trebuie sa fie aceeasi ca in lucrul cu copiii mai mari.

Ca sa nu mai vorbim ca in multe gradinite activitatea asta, sub indrumarea educatoarelor, a ramas doar pe hartie. Ca tot avem optionale de karate, dans etc.

La fel mi-e teama ca o sa se intample si cu manualul de sport.

Ca idee poate nu e rau, daca include reguli de joc pentru diferite sporturi, scheme de joc, exemple de exercitii, nume celebre din diferite sporturi, istoria sporturilor in lume si in tara, cluburi sportive (de stat) etc.

Dar argumentatia oferita pana acum de cei care au decis introducerea manualelor de sport incepand cu clasa a V-a – cum ca si la muzica este manual sau ca oricum nu le vor folosi copiii, ci profesorii ca un ghid – nu ma convinge deloc sa privesc cu incredere spre utilitatea acestor manuale. Plus ca nu m-ar mira, ca tot avem manuale, sa avem si caiete de lucru, si teme pentru acasa si testari pentru note. Si ma intreb daca nu cumva, sub pretextul acestor manuale, vor fi anulate si scutirile de la orele de sport: nu trebuie sa practice, pot doar sa stie teoria din manuale.

Ne vom lamuri in timp ce si cum si cu aceste manuale. Pana atunci zic ca ar fi bine sa cautam solutii sa ii determinam pe copii sa revina cu placere in sala sau pe terenul de sport, sa ii educam in spiritul miscarii fizice, pentru a avea mai putini viitori adulti infipti in scaune si fotolii.

Daca ar fi dupa mine, eu as scoate de tot notele de la sport, muzica sau desen si le-as inlocui cu niste calificative (cam ca la probele orale de la Bac). Pentru ca nu toti trebuie sa fie talentati, de nota 10 (ca altfel le strica media generala), ci mai degraba sa aiba ceva habar cu ce se mananca, sa priveasca cu placere un meci sau un campionat de tenis sau gimnastica, sa le fie drag sa mearga la un spectacol (si de muzica clasica) sau intr-un muzeu sau galerie de arta. Pentru mine aceste atribute, care intregesc personalitatea unui om, mi se par mai importante decat sa fie primul la saritura de pe loc, reproduceri de natura moarta sau descifrat solfegii.