Copilul meu in fata unei jucarii: Doar atat stie sa faca si costa atat de mult?

Cand vine vorba de copii, avem tendinta sa fim mult mai darnici. Si eu scot mai degraba babi din buzunar sa ii iau copilului ceva, carti, jucarii, haine, decat mie insami. Intotdeauna ma intreb insa daca merita, ce stie sa faca.

Mama mea spune ca sunt zgarcita ca tata. Nu stiu daca este chiar asa. Dar este evident ca ma gandesc de mai multe ori inainte sa cumpar ceva (mai putin la mancare, probabil, si mai ales daca e ceva de mancare pentru copil).

Mi se trage, cred eu, din anii de liceu, cand aveam o suma mica cu care trebuia sa ma descurc intr-o anumita perioada. Cum nu-mi permiteam pofte si rasfat, orice gaura in buget egaland cu foamea, pentru ca nu aveam de unde umple golul, am invatat sa imi temperez pornirile de moment la cumparaturi.

Apoi, la facultate, din motive similare, imi era ok si sa mananc o data pe an capsuni, cirese sau pepene. Practica a ramas si dupa ce am inceput sa imi castig primii bani, de la finele primului an de facultate, banii fiind mult prea putin pe vremea aceea. (Pe-atunci in presa nu erau salarii fixe, iar stirile la care avea acces un incepator-incepator erau platite la nivel de maruntis).

Chiar daca intre timp lucrurile s-au schimbat, am crescut si ca varsta, si ca experienta, si ca venit, nu ma grabesc nici acum la capitolul achizitii pe baza de ambalaj atragator sau eticheta cu renume.

Cand vad unele preturi la obiecte vestimentare si nu numai, nu ma pot abtine sa nu ma intreb:

Da’ ce stie sa faca la banii astia? Face si cartofi prajiti fara ulei si fara cartofi?

Cumva, instinctiv, am reactionat la fel si in fata cerintelor copilului in fata rafturilor cu jucarii. Inca de cand era mic si mergeam impreuna la cumparaturi (ceea ce facem si azi cu placere) si ajungeam la raionul pentru copii, ma socam in mod real la tarifele unor jocuri sau jucarii.

Trebuie sa stiti ca eu sunt innebunita dupa jucarii. Mai ales dupa cele de plus. Am avut eu singura, ca adult, mult inainte de a avea un copil, saci de jucarii de plus. Le-am dat. Dar le-am inlocuit in timp cu jucariile (de plus sau nu) ale copilului (si ale mele totodata). Asa ca, nu sunt genul care sa spuna ca avem prea multe jucarii. Niciodata nu sunt prea multe jucarii.

Dar nu stiu daca am dat vreodata mai mult de 50 de lei pe o jucarie. Asta ca sa fiu indulgenta, pentru ca mie si 30 de lei mi se pare mult. Cred ca doar pe niste jocuri sau seturi Lego am dat mai mult, dar si pe alea le-am luat cand am prins oferta de 50% reducere.

Copilul meu are deci multe jucarii. Si ii mai iau. Doar sa merite. Jucariile, adica. Copilul merita oricum

Nu i-am spus niciodata ca nu avem bani pentru o jucarie sau un joc.

Cel mult, la cumparaturi fiind, i-am spus ca intai cumparam ce avem pe lista si, la final, ne uitam si la raionul de jucarii si vedem ce are, ce ne place si ce credem ca merita sa luam din bugetul aflat atunci in posesia noastra (buget care nu avea prevazut initial niciun joc sau vreo jucarie).

Ceea ce ii spun si il intreb, insa, de fiecare data este: Ce stie sa faca? Merita banii aia?

Ne-am aflat de multe ori in fata unor jucarii care scot diferite sunete sau se misca stand pe loc. Jucarii care depaseau 200 de lei. De fiecare data i-am spus copilului: Perfect! Sa zicem ca luam aceasta jucarie. Ce faci cu ea? Ce stie sa faca? Pai canta sau danseaza. Minunat! Poti sa dormi cu ea? Nu, ca e tare sau se poate strica mecanismul care o ajuta sa cante. Poti sa o iei afara la joaca? Nu, pentru ca se poate lovi si deci strica si la revedere cantat si dansat. Poti sa o speli daca se murdareste? Nu, din aceleasi motive. Deci, merita jucaria asta care va fi un soi de bibelou pe etajera banii respectivi?

La nevoie, ii povesteam de o jucarie pe care o avea deja sau o alternativa din acelasi raion. O jucarie cu care putea dormi, pe care o putea lua afara, care se putea spala, cu care se putea juca in orice conditii si care costa cam la un sfert din valoarea celei vazute initial.

Noroc sau intelegere, habar n-am, dar n-am trait sa fiu nevoita sa ma lupt cu insistentele pe jucaria de 200 de lei sau cu vreo scena cu urlete in mijlocul magazinului.

I-am si explicat de fiecare data ce altceva am putea lua sau ce altceva am putea face cu banii pe care i-am da pe jucaria respectiva.

Cand era mai mic si avea un fel de rutina – un covrig pe zi cu susan sau cu mac – ii spuneam: cu banii pe jucaria x luam 100 de covrigi. O suta de zile, o vara intreaga. Jucaria asta ne ia practic banii pentru o vara intreaga cu un covrig pe zi. Alegea singur covrigii.

Sau, acum, ca e mai mare, ii spun: cu banii aceia mergem toti trei de trei ori la cinema si ne luam si pop-corn si meniu cu jucarie dupa film.

Intotdeauna caut comparatii cu activitati care ii plac lui si la care nu ar renunta chiar asa usor pe o perioada mai lunga.

Imi amintesc, la un moment dat, nu cu mult timp in urma, a vazut o jucarie din plus in forma animalelor din desenul animat Garda Felina. Jucaria, cam cat o palma de mare, avea posibilitatea de a scoate un sunet (raget sau altul specific animalului respectiv) daca era apasata pe o labuta. Costa vreo 70 sau 80 de lei, nu mai stiu exact. Copilul zice: „Uite, mami!”. Si imi arata ce face jucaria. Il intreb: „Atat? Asta e tot? Pai pot si eu sa iti urlu asa de o suta de ori pe zi daca vrei!”. Si copilul apasa de mai multe ori si intoarce jucaria pe toate partile sa descopere si alte optiuni. Nimic. Intreb: „Cat costa?” (stie sa citeasca preturile singur). Imi spune sume, ii spun ce altceva putem face cu banii si il intreb: „Merita?”. „Nu”, raspunde sec si mergem mai departe.

Altadata, in preajma zilei de 1 martie cred, raionul de jucarii fusese mutat la intrarea in supermarket. O gramada de jucarii, care mai de care mai atragatoare. Printre ele o broasca mare, cred ca il depasea pe el ca inaltime, foarte haioasa de altfel. Copilul vine cu ea, abia carandu-o, si imi spune: „Mami, luam broasca asta?”. Ce sa zic, broasca era foarte misto! Dincolo de faptul ca ar fi ocupat jumatate dintr-o canapea de trei persoane. „Cat costa?”, il intreb. Se duce, se uita, si vine inapoi sa imi raporteaza: 99,99 lei. „Stii ce inseamna asta? Ca mai pui un ban si faci 100 de lei”. „Atat de mult?”, ma intreaba el, care deja stie ca 100 de lei nu e tocmai un maruntis si cam stie ca putem face altceva mai atractiv cu banii aceia. S-a dus singur si a pus broasca la loc.

Scena asta are si un final amuzant. Dupa ce a renuntat la broasca, i-am spus ca se poate uita la toate jucariile, poate gasim una mai simpatica, eventual mai mica, sa avem loc de ea in casa, si cu un pret mai de bun simt. Dupa ce se invarte printre jucarii, vine si spune cu tristete in glas: „Mami, toate sunt cu 99 in coada” El nu se mai uitase si la ce e inainte de virgula Am luat pana la urma o maimutica balerina la vreo 14 sau 19,99 lei.

Dar cel mai mult m-a mirat, recent, reactia lui in fata unei jucarii a altui copil, fara vreo interventie din partea mea.

O jucarie la vreo 100 de lei care se aprindea si-atat.

„Doar atat stie sa faca si costa atat de mult?”, a intrebat copilul fara ca eu sa am vreun comentariu.

Na, ca am virusat bine copilul!

Nu imi fac iluzii ca nu o sa mai avem discutii comparative intre jucarii sau activitati pe care le putem face cu banii pe care i-am da pe o jucarie. Nici ca nu vor mai fi momente in care o sa ceara ceva ce vede la alt copil, chiar daca acel ceva nu va mai fi o jucarie clasica. O sa vina si vremea consolelor, telefoanelor sau cine stie ce alte minuni va vedea la colegi.

Dar sper ca macar avem un fundament de rationament inainte de a lua o decizie de achizitie mai importanta.

Si, deocamdata, al meu copil a mai instaurat o regula. Daca ii place mult o jucarie care insa nu are un pret pe gustul nostru, deci nu o cumparam, ii facem o poza. In caz ca i se face dor

Despre gestionarea relatiei cu jucariile si refuzul de achizitie a oricarei jucarii, am mai scris si aici.