Ganduri. Amintiri

Cu crampoanele pe munte

By  | 

Este al treilea weekend consecutiv in care ne punem crampoanele in picioare si o pornim spre varf de munte. Robert are adidasii cu crampoane cu mult inainte de a se apuca de fotbal. Ne-am luat amandoi, anul trecut, special pentru munte. Vara trecuta nu prea i-am scos din cutie, dar anul acesta ne-am propus sa ii tocim. Nu stiu daca o sa ne iasa, dar ma bucur ca avem iata trei weekendul consecutive de trasee pe munte. Si m-am gandit sa va povestesc si voua, poate va inspira.

Sambata: Poiana Brasov – Pestera de Lapte – Varful Postavaru

Am ajuns putin inainte de pranz in Poiana Brasov. Pe drum ne-am tot gandit ce traseu sa abordam, dupa ce in urma cu doua saptamani, ne oprisem in Brasov si urcasem pe Tampa.

Cum merg in continuare pe principiul ca trebuie sa ai ce sa vezi, ca drumul trebuie sa aiba un punct terminus special, am ales traseul spre Pestera de Lapte, pe “bulina albastra” din str. Poiana lui Stechil.

Dupa ce iesi de zona de hoteluri si vile din Poiana, si incepi drumul pe munte, prin padure, traseul e absolut superb. Plouase cu o seara inainte, asa ca poteca nu era uscata, pe alocuri chiar strabatuta de un aparent paraias (de fapt, apa venea de la o conducta sparta, care cobora de undeva din munte), dar am urcat toti trei destul de bine. Eu si copilul am simtit beneficiile adidasilor cu crampoane, care ne-au ajutat (zic eu) sa nu alunecam. Dar am avut si grija sa evitam pietrele, care de altfel ne plac, pe drum pe munte, dar care nu erau foarte sigure, ude fiind.

“Ai grija, mami aici. Ia uite ce e in dreapta!”, mi-a spus copilul, cand in dreapta se deschidea o ditamai prapastia.

Am avut grija, normal! Nu eram singuri pe munte. Multi deja coborau si eu ma intrebau pe unde o iau oamenii astia la coborare, pentru ca, in mod evident, traseul pe care urcasem noi nu era deloc indicat pentru coborare. Cel putin nu dupa ploaie.

Imi aminteam ca citisem pe net, in cautarile noastre de idei de traseu, ca trebuie sa fim atenti sa nu ratam pestera. Si dupa mai bine de o ora jumate de urcus ma intrebam daca nu cumva am ratat.

Dar nu. Am ajuns la Pestera de Lapte, asa cum ne-am dorit. Intr-adevar, Pestera are o intrare mica, si nefiind amenajata sau iluminata poate parea o grota banala pe langa care poti trece daca n-ai curiozitati de genul “oare ce-o fi aici” :)

Am avut noroc sa intalnim un alt aventurier, dotat cu lanterna de frunte, astfel ca am putut intra in pestera, pana cand se infunda.

Pestera e mai mare decat te astepti, dupa intrarea relativ mica. Nu e de lapte, firesc, dar are tavanul si peretii albiciosi, un soi de calcar amestecat cu ceva stralucitor care mie mi-a amintit de vremea in care in locuinte peretii se varuiau cu stropi multicolori si se stropeau la final cu ceea ce se numea atunci “mica”. Iar pe tavanul din care se preling picaturi de apa sunt si niste gropi mici; o sculptura interesanta a naturii. Care merita cu siguranta vazuta, dar neaparat cu niste lanterne in dotare.

De aici, pentru pe indicator scria vreo 2 ore pana la Postavaru, ne-am continuat drumul pe bulina albastra. Pana cand a disparut si a fost inlocuita (nu stim de ce) cu dunga albastra si dunga galbena, spre Cabana Postavaru.

La Cabana Postavaru ne-am oprit sa mancam. O ciorba de fasole, un ghiveci mult-laudat de gazde si niste gratar cu cartofi, pentru copil. Mancarea nu m-a dat pe spate, am si asteptat cam mult dupa nota de plata, dar in fine, pauza a fost binemeritata.

Nu stiu de ce, in mintea mea, imi facusem planuri de coborat cu telecabina. Fara sa stiu insa ca programul se incheiase inca de la ora 16.00, cu ceva timp inainte sa ajungem noi la locul cu pricina.

Si daca tot stiam ca vom cobora tot pe picioarele noastre, am zis ca n-are sens sa mai stam pe ganduri si am mai urcat putin si pana la Varful Postavaru.

Imaginea din varf este peste puterea cuvintelor de descriere. Pacat ca batea vantul si, luand in calcul si timpul pentru coborare, nu am zabovit prea mult.

In timp ce coboram stanca din varf, fara sa sarim pe pietre (oricand de tentant ar fi fost) si tinandu-ne de balustrada, ne-am intersectat cu o alta familie cu doi copii. Celui mic ii era evident teama. “Nu mai vin cu tati pe munte, niciodata”, l-am auzit spunandu-i mamei si nu m-am abtinut sa nu spun, cu voce tare, zambind: “cred ca am mai auzit replica asta”. Probabil ca in fiecare familie trebuie sa fie un tata nebun. :)

Ne-am intors la Cabana Postavaru, fara sa mai facem pauza de data asta, si am urmat drumul cu cruce rosie. Parea a fi cea mai scurta varianta si auzisem ca e si cea mai usoara.

Am mers pe drumul cu cruce rosie, comun cu cel cu cruce albastra, pana cand cele doua s-au despartit. Dar cand am vazut ca drumul cu cruce rosie duce pe partia de sub teleferic, ne-am zis ca e prea banal si plictisitor pentru noi, si ne-am intors la crucea albastra.

Am continuat pe crucea albastra, care ne ducea (cum am reusit sa gasim pe net, cu farama de semnal de pe munte) tot in Poiana, dar pe o alta parte a statiunii. Intr-adevar, drumul frumos, de munte, cu pietre, cu radacini, prin padure. Am mai intalnit un singur cuplu urcand, si ei la fel de convinsi ca si noi ca nu mai e tipenie de om pe-acolo.

Daca tot citisem ca trecem pe langa Prapastia Lupilor, pe drum am facut ca lupii si ca indienii si ne-am bucurat de drum.

Pana cand am ajuns sub un teleski si de-acolo, habar n-am cum, crucea albastra pur si simplu a disparut. Ne-am uitat in stanga, in dreapta, inainte si inapoi, dar crucea albastra nicaieri. Aveam de ales deci intre a merge pe ceea ce iarna este partia de schi Drumul Albastru sau partia neagra Lupilor. Drumul Albastru parea usor, serpuitor, dar cam lung pentru ora destul de tarzie, desi inca lumina afara. Asa ca ne-am intors la partia Lupilor, mai abrupta, dar in mod evident mai scurta.

Inca o data, crampoanele si-au facut treaba.

La baza teleschiului ne-am blocat inca o data. Aveam doua noi semne de trasee care nu stiam unde duc. Am luat-o in stanga si, dupa ce am mers o bucata prin padure, ne-am lamurit din fericire ca o pornisem spre Rasnov (cine stie cate ore ar fi avut traseul cu pricina). Asa ca ne-am intors la baza teleschiului si am luat-o in dreapta. De aici, in cateva minute eram deja la intrarea in Poiana. Spre fericirea mea si a copilului, deja infometati. Plus ca genunchi mei isi revendicau dreptul la o pauza.

Era deja ora 9 seara cand am ajuns in Poiana, la masina. Aveam noua ore de munte, cu tot cu pauzele de la pestera, cabana si cele scurte de pe traseu. Ne-am cam batut recordul, in trei.

A fost frumos, dar daca ma intrebati acum de-o recomandare, aceasta ar fi sa plecati mai devreme din Poiana si, eventual, sa urcati pe drumul spre pestera, pana in varf chiar, dar sa coborati cu telecabina. E mai putin palpitant, dar va ramane timp de o cina pe indelete, in Poiana sau in oras. :)

Duminica: Biserica Neagra – Muntele Rosu – La rascruce

Sincera sa fiu, duminica nu credeam ca vom mai urca pe munte. Dana imi spusese de vineri ca mi-a pregatit o surpriza la cofetaria La Vatra Ardealului din centrul vechi al Brasovului, deci planurile aratau (cel putin, de dimineata), cu totul altfel.

Am ajuns in centrul vechi si am inceput ziua cu o vizita la turnurile din zona. Ne-am oprit apoi la Biserica Neagra, unde am vazut foarte multi turisti straini, dar si grupuri de elevi, in excursie, primind o lectie de istorie foarte interesanta. Pe Robert l-au atras in biserica doar sculpturile, stranele vechi in care, din pacate, nu puteai intra, si cele trei orgi la care ar fi vrut sa cante si el. :)

Dupa pauza de masa si minunatele prajituri recomandate si oferite in dar de Dana (mai ales cea numita “Deliciu”), am plecat in Brasov pe drumul spre Cheia. Auzisem ca drumul spre Muntele Rosu, unde cred ca am mers prima data la munte cu Robert, pe cand nu avea nici doi ani, a fost asfaltat si voiam sa vedem cum mai e prin zona.

Am urcat intr-adevar pe o sosea foarte buna. Si daca tot ne-am vazut sus, iar Robert intreba inca de dimineata daca mai urcam pe munte, am ales traseul de o ora juma – doua ore pana La rascruce.

Drumul e cand prin padure, cand pe plan deschis, cu portiuni unde se curca chiar foarte usor.

Sus era vant puternic, dar peisajele impresionante.

“Suntem deasupra tuturor muntilor”, cum a spus si Robert.

N-am stat foarte mult timp sus insa, din cauza vantului; noroc ca aveam hanorace cu gluga.

Marele avantaj al acestui traseu, pe care noi l-am mai facut si cu alte ocazii, cu multi ani inainte, fara Robert – cand am fost cu Robert in urma cu vreo sase ani, am urcat doar putin, iar copilul a adormit rapid in rucsacul special din spatele lui tati –, este ca se coboara usor, rapid, nici nu simti cand ai ajuns deja la cabanele de pe Muntele Rosu.

Inainte de apleca spre Bucuresti, am servit cina si am simtit pe propria piele cat de frig poate fi in varf de munte, chiar si in plina vara. Cand am plecat, pe la 8 si ceva seara, erau vreo 16 grade. Clar ne intoarcem, cand va reveni canicula la noi :)

Weekendul trecut: Busteni – Cascada Valea Spumoasa

Pentru ca am ramas datoare cu o poveste, de weekendul trecut, profit de ocazie si va recomand sa mergeti la Cascada Valea Spumoasa din Busteni.

Desi traseul nu este omologat, deci nu este nici marcat, drumul este accesibil chiar si copiilor mici (noi am fost atunci inclusiv cu finuta noastra de nici 2 ani), este scurt (aprox. 1 ora), iar cascada e mult mai frumoasa chiar si decat celebra Urlatoarea.

Daca stiti zona, cand ajungeti la indicatoarele pentru Cascada Urlatoarea si Valea Jepilor (Jepii mici), urmati crucea albastra pe Jepii mici, pana cand ajungeti la o intersectie cu un drum forestier, nermacat, in dreapta. Lasati traseul Jepilor si luati-o inainte pe frumul forestier. Ajungeti la Refugiul Salvamont Busteni si de acolo mai aveti foarte putin si sunteti in fata unei cascade – de fapt sunt trei cascade una langa cealalta – absolut superbe.

Noi ne-am si oprit langa Salvamont la un picnic si ne-am simtit minunat. Nici nu e prea multa lume, spatiul e mai deschis decat la Urlatoarea, si inca o data te bucuri de niste peisaje minunate.

Avem o tara frumoasa, intr-adevar!

Va invit sa cititi si:

1 Comment

  1. Pingback: Ce buna-i o zi de relaxare in timpul saptamanii lucratoare! - iulianaroca.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook