Cum naiba supravietuiam fara Facebook, Google sau GPS?

Nu pot sa nu ma intreb cum ne descurcam noi cand nu puteam pune intrebari pe retele de socializare sau da o cautare pe Google. Cum naiba reuseam sa ne facem treaba, sa ne rezolvam problemele, sa traim?

Ca vorbim de retete culinare, de carti, studii pentru referate scolare, de plan de weekend sau de vacanta, de dosare depuse la stat pentru drepturi legale, de ales haine, mobila si altele necesare pentru noi, casa si copil, indiferent ce nevoie am avea, primul lucru pe care il facem este sa deschidem calculatorul. Sau tableta. Sau smartphone-ul. Conectate la internet.

Cand imi amintesc de perioada din liceu si chiar facultate, de lucrarea de licenta, spre exemplu, de examenul de titularizare, de vacantele la mare, de orice din vremea aceea, mi se pare ca am cel putin varsta dinozaurilor. Dar n-au trecut decat nici 20 de ani.

Cum naiba supravietuiam fara sa fim live online non-stop?

Si lasa asta! Dar cum au supravietuit parintii nostri – si noi implicit – fara telefoane? Acum parintii cauta dispozitive de urmarit copilul la kilometri distanta. Telefoane cu GPS tracker. Ceasuri la fel. Ba am mai auzit si replici de tipul „ii pun cip, clar!”.

Iar ai mei n-au avut telefon fix, spre exemplu, decat cand eu intram deja la liceu . Si pana atunci m-au trimis in tabara de 7-10 zile, in fiecare vacanta de vara, fara sa poata intra in contact cu mine in vreun fel, fara sa trimita adultii institori imagini si informatii la fiecare minut pe Whatsapp.

Cum de nu intrau in panica? Cum de nu isi faceau scenarii infricosatoare? Cum de nu se suiau in masina sau in primul tren, sa verifice ce faceam?

Si cum de noi, care am fost crescuti fara monitorizare permanenta, fara sa fim urmariti la fiecare rasuflare, am ajuns sa fim niste parinti-umbre ai propriilor copii?

Copil fiind, prin clasa I, am plecat pe jos, singura, pe un drum pustiu, in camp, cativa kilometri, ca sa ajung la tata la munca, din cauza unor bazaconii auzite prin cartier. Normal ca, auzind ca sunt la poarta fabricii, lui tata i-a stat inima in loc. Dar mie, la momentul respectiv, mi s-a parut firesc sa incui usa in urma mea, sa-mi pun cheia de gat, si sa o pornesc la drum, cu cartile si caietele de scoala dupa mine.

Cu toate acestea, cand l-am auzit pe Robert cerand si el o cheie de la casa, sa aiba cum intra in caz ca se rataceste de tataie, n-am privit lucrurile cu acelasi curaj.

Si sunt convinsa ca, desi nu sunt eu asa fan tehnologie in sange, o sa vina si ziua in care – mai de gura lumii, mai de teama de a nu fi exclus din cine stie ce grup – ii voi lua copilului si propriul telefon (Da, poti sa crezi? Saracu’ n-are telefonul lui, conectat la net, pe care sa joace si sa descarce ce vrea muschiu lui.). Si probabil ca atunci – inevitabil – voi avea tendinta sa il sun, sa vad ce face, sa incep cu intrebarile alea care ne seaca pe toti: ai mancat?, ti-ai facut temele?

Pana atunci, nu pot sa nu ma intreb cum de ne-am adaptat si modificat noi aproape genetic asa de rapid de ne-am transformat din copiii care alergam in jurul blocului toata ziulica si cu greu ne adunam pe la casele noastre noaptea tarziu in adulti cu telefoane si tablete ca extensii ale propriilor maini.

Aproape ca nu exista moment al zilei sau loc in lume in care sa nu simtit nevoia stringenta (mai rau ca insetatii din desert) de a ne da putin pe net, pe Facebook sau ce alte retele de socializare mai avem, sa vedem cine ce-a mai facut si sa povestim si noi ce-am mai facut si ce ne trece prin cap.

Si nu inteleg cum am trecut de la iesirile in parc cu colegii de clasa sau vecinii de bloc la conversatiile strict online, chiar si cu fratii sau cei mai buni prieteni.

Am momente in care imi vine sa inchid tot, sa imi dau cateva palme si sa imi revin. Jobul ma tine cel putin alea 8 ore de program normal in fata calculatorului. Si, inevitabil, raman conectata online si wireless. Dar asta e o scuza, totusi, daca ma gandesc mai bine. As putea sa uit de toata lumea virtuala dupa program, nu? Dar, de cand cu telefoanele astea smart, cu ecrane cat casa (care initial mi se pareau imposibile si acum mi se par chiar mici), parca nu ai scapare. Pai daca e acolo, cu net garla, cu toti prietenii in aceeasi lume virtuala, e si pacat sa nu facem niste schimb de informatii online, nu?

Iar daca cineva iti povesteste telefonic despre un loc nou, o idee de vacanta, nici nu astepti sa isi incheie omul ideea, ca esti deja pe Google, cautand imagini si impresii pe subiect. Si mai dai si o cautare rapida pe Google Maps sau Waze pentru traseul cel mai rapid.

Acum, daca nu iti zice GPS-ul ala „prima la dreapta” ramai incremenit. Iar daca ratezi iesirea cu pricina, e jale. Unde naiba s-au dus hartile alea mari, tiparite, pe care le intindeau pe capota masinii oprita pe marginea drumului ca sa descoperi drumurile ce te duc la destinatie? De-aia nu mai vedem probabil nici indicatoarele rutiere de pe marginea drumului. Alea clasice, banale, de trecere de pietoni, depasire interzisa, curba periculoasa etc. Pentru ca noi nu ne mai uitam deloc pe strada reala. Nu ne mai intereseaza indicatoare de orase, rute ocolitoare, deci nu ne mai intereseaza nimic. Urmarim doar harta de pe ecranul digital. Care oricum ne anunta cand am depasit viteza si daca e vreo „politie” sau „pericol” raportate in fata. Ce atata indicatoare? Avem smartphone cu GPS.

Nu, pe bune! Voi va amintiti de vremurile cand nu aveam nimic din toate astea? Nu Google, nu GPS. Cum de ne descurcam fara ele? Cred ca daca cineva ni le-ar lua acum pe toate, dintr-o data, sau ne-am intoarce in timp, in anii cand nu ne erau la indemana, cred ca ne-am bloca definitiv, n-am sti incotro sa privim si nici cum sa mai respiram; nu mai zic de altele mai elaborate gen descurcat in trafic sau comunicat cu cei dragi.