De cand ne luam atat de in serios cu bloggingul?

Cand mi-am facut eu prima data blog, in 2007, nu aveam Facebook, Twiter sau canal youtube. Nici nu sunt convinsa ca stiam prea multe despre ele. Era insa la moda sa iti faci blog (hai sa fim onesti, ca si acum e o moda, doar ca putin in alta directie).

In 2007 mi-am facut blog la un soi de provocare venita din partea unei prietene. Si blogul de atunci includea “felurite” (asta ii era si numele) experiente, trairi, versuri, cam tot ce imi trecea prin minte.

Sa scrii pe blog atunci era o bucurie. Mai energizanta decat cafeaua de dimineata.

Aveam atunci blogul pe platforma gratuita blogspot (cu domeniu blogspot.com in coada). Atunci imi parea mult mai intuitiva platforma blogspot decat alternativa wordpress. Si blogspotul mai avea o chestie misto (probabil ca avea si wordpress, nu stiu). Exista in bara de sus un buton care iti dadea posibilitatea sa descoperi si alte bloguri (in aceeasi platforma), la intamplare. Si din blog in blog descopereai lucruri faine, pe care le retineai, la care te intorceai, pe care le includeai in blogroll.

Pe atunci, imi amintesc, blogurile (hai sa zic doar despre cele pe care le citeam, sa ni generalizez la toata masa de bloguri) erau despre sine. Fiecare scria ce traieste, ce gandeste, ce simte. Nu se apuca nimeni sa-ti dea sfaturi, sa iti dea retete de 7 sau 10 pasi prin care sa devii mirobolant si nici nu-ti insira nu stiu cate de “asa nu” sau lucruri interzise in nu stiu ce context. Erau totusi experiente din care aflai si invatai acele lucruri cu care rezonai, dar nu ti le arunca nimeni in fata cu titluri de Click sau Libertatea.

(Bine, aveti dreptate, astazi mai toate publicatiile, chiar si cele financiare au titluri de can-can, mai ales in online, care trimit de cele mai multe ori catre niste non-stiri; dar si-a atins scopul, a mai integistrat un cititor / un click.)

E drept ca majoritatea autorilor de blog erau la vreme respectiva destul de tineri, sub 30 de abi, fara familii sau copii, datatori cu sapa in diferite agentii, redactii sau corporatii si, cumva, blogul era o supapa – de refulare, de relaxare, de reamintire a propriei identitati, de derobotizare.

Astazi mi se pare ca blogul (nu ma refer la al meu in special, ci la toata blogosfera) si-a pierdut din farmecul experientei personale. Mai toate blogurile par mai degraba niste retetare. Cum sa… Cum sa nu… Ce trebuie sa… Ce nu trebuie sa… 10 pasi pentru/sa… 7 fraze cheie pentru… (exact cand scriu randurile astea primesc un link cu titlul “10 pasi sa scapi de depresie”; da’ de ce nu 8? sau 12?). Si structura e cam aceeasi, fie ca e vorba de mancare, cuplu, familie, fashion, beauty sau parenting.

Mi se pare ca ne luam prea in serios. Si punem presiune pe noi (autorii de bloguri) sa dam informatii “utile”, “importante”, din care oamenii sa invete ceva. (Nu s-or fi saturat oamenii astia de atata invatat?) Se vorbeste de content calitativ mai mult decat despre poluare. Ca sa nu mai vorbim ca inca nu avem aparatul care sa masoare nivelul de calitate a acestui cont calitativ. Sa-ti placa o scriitura e o chestie de gust. Asa cum iti place un gen de muzica, un gen de film artistic sau un gen literar.

Ok, adevarat, gustul se poate educa (asta ca sa nu zic bancul ala cu ce faci sau nu faci in gustul omului, dar poti sa faci in gura lui sa-i schimbi gustul). Dar educatia aceasta nu se obtine peste noapte si nu cu trend in materie de blog.

Eu am multe momente in care imi dau palme (la figurat), sa-mi revin din starea asta de a ma lua atat de in serios. Pana la urma cine sunt eu? Sunt medic? Sunt psiholog? A, ca am facut niste (mai multa) psihologie si pedagogie in scoala, ca m-am lovit de niste lucruri in drunul vietii (ca nu m-oi apropia de 40 de ani degeaba), e o treaba; dar nu ma face specialist in trasat directii comportamentale. Si daca zici ca iti bazezi un articol pe expertiza unui specialist, acum stim si noi ca si specialistii au pareri diferite. E ca atunci cand te duci la medic. Daca te-ai duce la trei, ai avra mari sanse sa primesti trei tratamente diferite pentru acelasi diagnostic; nici nu pomenesc de cazurile in care ti se pun diagnostice diferite pe aceleasi simptome si aceleasi analize. Daca nu e ceva grav, normal ca nu-ti bati capul sa mai ceri a doua parere. Dar, in cazul nostru, imi pare ca ne transformam parerile personale in verdicte doar pentru ca gasim un specialist care oarecum iti impartaseste pe alocuri parerea. Si e suficient – inseamna ca detinem adevarul, oare? Mai ales ca (in zona asta de parenting) sunt multe teme sensibile pe marginea carora aruncam verdicte despre cum sa-si creasca altul copilul, ce sa ii dea sau nu sa manance, cand si cum sa-l puna sa doarma, cand si la ce medici sa mearga, cat de bun sau prost parinte e daca nu-si inscrie copilul la o anumita scoala sau tipuri de activitati extrascolare si tot asa.

Eu cred ca si daca ne spunem parerea, fara sa mai dam retete, daca ne povestim experientele personale fara sa ne sustinem neaparat concluziile de spusele doar specialistului care e de acord cu noi, tot vor invata oamenii (care rezoneaza cu ce spui tu acolo).

Cum a ajuns atat de serios bloggingul? Si de ce ne luam (noi, autorii de bloguri) atat de in serios? Intr-atat incat ne controlam, ne cenzuram si ne alegem cu grija subiectele, nu care cumva sa nu fim in trend, sa nu deranjam sau sa nu livram content de calitate (orice naiba o insemna asta).

Ce voiam sa spun de fapt?

Ca m-am surprins pe mine insami luptandu-ma cu doua porniri: voiam sa scriu cateva randuri despre Exatlon si tot eu imi spuneam ca nu e content de calitate, ca bla bla.

Bai, am innebunit? Am luat-o razna de tot?

Trezeste-te, Iuliano! Lasa balariile si fitzele de mare blogger in viata (apropos, nu cred ca exista asa ceva; ne place sau le place unora sa spuna asta, ca poate da bine tot intre bloggeri – ca cititorii te citesc daca le place ce si cum scrii, nu ca te chemi tu pe tine mare blogger in viata) si scrie, fato, ce simti si gandesti!

Asa ca, in caz ca nu v-ati prins inca, acest blog nu e (doar) despre retete si sfaturi utile – sunt si astfel de articole, cele mai multe si dintre acestea au la baza o experienta personala; acest blog este – asa cum ii spune si numele – despre scrieri felurite. Adica despre orice – orice traiesc, imi trece prin minte si simt.

In caz ca nu vi se pare content calitativ, feel free to change the channel (adica, pe romaneste, nu-i bai, poti sa schimbi canalul – adica sa inchizi blogul, sa treci la urmatorul); no hard feelings (fara nicio suparare).

Acum, pe scurt, gandul care m-a dus la toata povestea asta: Exatlon. O sa incerc sa fiu mai concisa, ca m-am lungit suficient pana aici.

Ideea e asa: intai a descoperit copilul emisiunea si ne-a virusat si pe noi. Desi initial aveam impresia ca Razboinicii sunt niste oameni obisnuiti, am inteles repede ca de fapt fiecare are un background sportiv serios si deci trebuie tratati de la egal la egal cu asa-zisii Faimosi, chiar daca nu sunt pe copertele revistelor. Robert i-a sustinut de la inceput pe Razboinici. La inceput eu eram impartiala. Pana cand, in momentul introducerii de noi jucatori in ambele echipe, mi s-a parut ca intr-un fel echipa emisiunii incearca o avantajare a echipei Razboinicilor, prin includerea in echipa de jucatori mult mai buni, in comparatie cu nou-venitii de la Faimosi. Si am inceput sa tin cu Faimosii.

Acesta e contextul. Ideile sunt altele!

In primul rand, am descoperit si prin aceasta emisiune, cat de puternica este empatia in caracterul copilului meu. Desi Robert ii sustine pe Razboinici, el tine si cu Oltin de la Faimosi. Pentru cine nu stie, Oltin este actor fara abilitati sportive necesare pentru emisiune. La prima participare pe un traseu parea un soi de secventa de comedie. Robert, insa, tocmai din acest motiv il sustine pe Oltin. Il alinta chiar Oltinut. De parca ar fi un copil la inceput de drum, care are nevoie de ajutor si suport. Va dati seama ca e (poate) singurul fericit ca Oltin n-a fost eliminat, desi parea ca sigura treaba.

In al doilea rand, asa mi-as dori sa am un spatiu unde sa-i creez copilului o varianta de traseu Exatlon. Sunt convinsa ca ar fi incantat. Asa ca, daca stati la casa si aveti spatiu in curte, permiteti-mi sa va dau acest sfat: faceti copiilor niste trasee Exatlon! Cunosc pe cineva care tocmai asta imi povestea. Ca in weekend a fost la tara si niste vecini ii facusera copilului in curte un traseu similar. Copilul facea sport in fiecare zi. De drag. Adica el cerea sa faca iar si iar traseul. Personal mi se pare super tare! Chiar si eu as incerca un traseu Exatlon, chiar daca mi-ar lua minute bune sa ajung la final. Tot as incerca!

Oare cei care fac Exatlon s-au gandit vreo clipa ca aceasta emisiune poate avea acest efect supra copiilor? Plus ca noi am prins momente in care sa ii aratam copilului imaginea unui ofticos la joc, unui ingamfat, a unuia care vorbeste mult sau care una spune in fata colegilor si alta in fata camerelor de luat vederi, la interviurile solo. Adica ai de unde sa-ti alegi material didactic, nu gluma!

Hai ca poate mai revin pe subiectul Exatlon. Cum ziceam, suntem fani

Si, in caz ca nu ne impartasiti pasiunile, noi nu ne suparam. Nu putem fi toti la fel 😉