Noi astia care traim in Bucuresti mi se pare ca suntem niste disperati. Trecand peste faptul ca suntem pereu pierduti printre ganduri (daca nu suntem pierduti in lumea de pe ecranul telefonului), mereu incruntati, suntem mai ales in continua alergare.
V-ati oprit vreodata sa va uitati la cei care coboara la metrou sau traverseaza la statia Eroilor de pe un peron pe altul, spre exemplu? Zici ca e ultima suta de metri la maraton sau cel putin proba de viteza la admiterea la vreo scoala cu profil sportiv.
Iar acum ca, la intrarea in statii, sunt panouri pe care scrie in cat timp ajunge urmatorul metrou, nebunia incepe inca de la introducerea cartelei, pe care mai ca n-o indeasa in aparat. Si nu m-ar mira sa vad intr-o zi pe cineva urland la aparatele alea sa se miste mai repede. Pe chipurile oamenilor se citeste deja aceasta stare.
Sincer, nu inteleg de ce. Da, stiu, ca altfel intarzie la birou sau unde trebuie sa ajunga, ca pierde 2, 3 sau 9 minute din viata pe peron. Pe bune?
Dar faptul ca puteti cadea pe scari alergand, ca va puteti scranti un picior sau chiar prinsi intre usile metroului nu va inspaimanta?
Eu am vazut astfel de scene si am prieteni care au patit-o. Iar costurile tratamentului au depasit eventuala penalizare pentru intarzierea de 5 minute la program.
Si spaima! Nu vreau sa ma gandesc spaima pe care a trait-o o tanara, in urma cu cativa ani, pe care am vazut-o cu o mana prinsa intre usile unui vagon cu metroul pus in miscare, oprit de pumnii in usi si geamuri si urletelor celor ramasi pe peron asteptand urmatorul tren.
Sau a prietenei pe care era sa o calce un autobuz in timp ce ea alerga sa prinda un alt mijloc de transport in comun, care a scapat din fericire doar cu un picior bandajat.
Cred ca viata noastra valoreaza mai mult decat cele cinci minute in avans la o sedinta sau o intalnire. Slava Domnului, acum exista telefoane mobile si putem anunta orice eventuala nepunctualitate. Nu stiu cum supravietuiau parintii nostri in astfel de momente.
Si, vorba sefului meu, “statui nu ridicam”. Chiar, nu stiu sa se fi acordat vreo diploma sau medalie – desi poate or fi fost cazuri – pentru cel care a ajuns mereu la timp sau cu cinci minute mai devreme.
A, si trebuie neaparat sa mentionez fetele celor care, desi au alergat cu tot sufletul, cand sa faca un ultim salt si sa se arunce aproape la propriu in metrou, usile li se inchid incet si sigur in nas. A meritat? Eu zic ca mai bine sa mergi linistit, normal, si sa lasi metroul sa plece decat sa alergi disperat si sa obtii acelasi rezultat. Nu stiu, e doar o parere.
Si cred ca, decat sa ne incepem ziua in fuga, mai bine incercam sa plecam din timp de-acasa sau, daca nu putem, sa ne aruncam in geanta o carte, sa ne ocupam pretioasele minute de pe peron cu o activitate care sa ne ofere energie pentru intreaga zi. Ca stim si noi ca zilele nu mai sunt de mult floare la ureche!
0 comments