Evenimente

Despre bani, cu cei mici. Experienta noastra

By  | 

„Cei doi, cum vazura monedele de aur, pusera iute la cale un plan si ii zisera:

– Daca vrei sa-l faci cu adevarat fericit pe tatal tau, ar trebui sa-i duci si mai multe.

– Dar ce trebuie sa fac pentru asta? intreba Pinocchio, curios.

In Tara Neghiobilor, stim noi un camp numit „al Minunilor”, unde, daca pui intr-o groapa un techin de aur, a doua zi gasesti un ditamai copacul plin de monede noi, abia iesite din gaoace, explica vulpea.”

Astazi, povestea lui Pinocchio nu mai e de actualitate. Cei mai multi dintre copii nici nu-si vad parintii platind cu bani, ci cu cardul.

Si imi amintesc de o gluma si o poveste adevarata.

Tatal: Nu mai avem bani.

Copilul: Hai sa schimbam 50 de dolari.

Asta era gluma. Dar urmatoarea discutie este o intamplare adevarata, povestita de o prietena cu niste ani in urma.

– Mami, nu mai avem acum bani.

– Hai la bancomat, ca are bani cati vrem!

***

“Nu intelege valoarea banului”. Stiti replica asta, nu?, cu referire la relatia copiilor cu banii.

Pai nu vad cum ar putea stapani acest concept apriori. Nu e ca si cum se naste stiind care-i treaba ci banii. Totul se invata. Inclusiv despre bani, bugetul familiei, economii sau investitii.

Si nu cred ca daca ii spui ca suma x inseamna mult si suma y inseamna putin va intelege care e valoarea reala a banului.

Cred ca un copil poate intelege, inca de mic, daca sumele au un reper, un termen de comparatie concret, familiar lui.

Noi, spre exemplu, am avut la indemana covrigul.

Cand era mic, pana in doi ani, eu incepusem munca, si tatal meu care statea cu el ziua il aducea la metrou, de unde il preluam eu, ii cumpara in fiecare zi un covrig. Nici nu conta daca il manca sau nu, era un soi de ritual, o rutina pe care a pastrat-o mult timp.

Ba chiar, uneori, cand avea o hartie de un leu si, deci, nu se impunea rest, ii dadea copilului banii sa-si ia singur covrig.

Mai tarziu, covrigul acesta a devenit un soi de moneda simbol. Pentru ca l-am luat de mic cu mine la cumparaturi, i-a fost la indemana sa si ceara diferite lucruri. Si de fiecare data ii spuneam ca acel lucru costa cat x covrigi. Cand sumele erau mari va dati seama ca si copilului ii suna putin cam mult ca o jucarie sa coste cat 50 de covrigi, spre exemplu. Si nu era nevoie sa adaug ca e scump, ca nu dam banii pe obiectul respectiv.

“A mea nu mananca niciodata covrigi”, mi-a spus o prietena intr-o zi. Nu e vorba neaparat de covrigi. Dar trebuie sa fie acolo ceva care sa ii placa foarte mult. Ou de ciocolata, seminte de susan sau cu ce isi rasfata fiecare copilul. Nici nu trebuie neaparat (pana pe la 3 ani) sa stie pretul exact al deliciului. Doar ca jucaria (aia pe care nu vreti sa dati banii) costa cat trei sau cinci oua de ciocolata. Si asta inseamna ca pana vine Mosu nu mai primeste ou.

Daca intr-adevar isi doreste jucaria respectiva, va fi dispus sa renunte la rasfat. De cele mai multe ori, insa, rutina rasfatului e mult mai importanta.

Singura conditie este sa va tineti de ceea ce spuneti. Daca i-ati explicat ca nu mai vede covrigi/ou/seminte etc daca ii luati un anumit obiect, pai asa sa se intample! Da, stiu, o sa va vina sa cedati. Dar e suficient sa va tineti pe pozitii o data, de doua ori. Si nu musai pentru cinci saptamani – timpul e oricum relativ la ei, la varste mici. Ci doar sa ii reamintiti de cateva ori ca singur a renuntat la rasfat pentru jucaria x. La noi asta a functionat mereu!

***

Am o prietena care ii spunea copilului cand mergeau la cumparaturi ca are voie sa isi aleaga jucarii care au pret cu o singura cifra. Mie mi se pare totusi o diferenta intre 3 si 9 lei, ca oricum nu vad si aia 99 de bani, si mai nicio diferenta intre 9,99 si 10,49.

A, si mai e o smecherie cu acei 99. Poate nici nu trebuie sa ii incarcati de cand sunt foarte mici cu acesti bani, desi in realitate e vorba de 1 leu, ca mai nimeni nu da 1 ban rest.

La un moment dat vine copilul meu si-mi arata un ditamai broscoiul din plus. Foarte haios, de altfel. Si broscoiul. Si copilul care era putin mai mic chiar decat broscoiul respectiv. Bineinteles ca nu venise cu broscoiul la mine doar de amuzament. I-ar fi placut sa il cumparam. Si, pentru ca stia deja cifrele, l-am trimis sa vada cat costa. Si se intoarce si spune: 99,99. “100 de lei?, zic eu. 100 de covrigi”. “Il duc inapoi”, zice el, iar eu mentionez: “Poti sa cauti alta jucarie mai mica si, prin urmare, si la alt pret”. Si dupa ce se invarte el pe-acolo cateva minute vine si spune trist: “Toate sunt cu 99 in coada”. Desi unele erau 12,99.

***

Si tot legat de reperul valoric, noi am evitat “ieftin” sau “scump”.

Ieftin si scump sunt relative. Pentru ca tine de bugetul fiecaruia, dar si de importanta obiectului respectiv. 150 de lei pentru un robot de bucatarie poate fi ieftin. Dar aceeasi suma, 150 de lei, pentru un urs de plus, e scump. La fel, daca ai salariu de 1000 de lei sau 1000 de euro, acelasi pret capata alta valoare.

Noi am mers pe ideea: merita sau nu produsul respectiv o anumita valoare. Daca avem nevoie intr-adevar de el, daca nu exista o alternativa mai accesibila, daca putem renunta la altceva in favoarea produsului respectiv.

Eu am o replica: “Ce stie sa faca de banii aia?” Uneori, cu varianta “Face si cartofi prajiti?” E drept ca eu am astfel de reactii nu doar cand vine vorba de lucrurile identificate pe raft de copil, ci si in fata unor obiecte care mi-ar trebui mie, spre exemplu. La mine vine cumva natural, nu pentru ca mi-as impune sa-mi invat copilul sa fie cumpatat.

Nu vorbim neaparat nici despre avem sau nu avem bani – ceea ce poate induce ideea de suntem sau nu saraci/bogati. Ci precizam ca avem sau nu acum disponibila suma respectiva. Ne permite sau nu bugetul actual obiectul respectiv.

Am mai povestit si cu alte ocazii:

Noi nu am pus niciodata presiune pe pusculita. Dar am avut recent placuta surpriza sa vina copilul singur, din proprie initiativa, sa spuna ca isi plateste revistele de la scoala din banii lui. Iar acum vrea neaparat sa stranga bani pentru o anumita jucarie.

***

Acest text a fost scris inspirat de a noua editie Digital Parents Talks, organizata la Conacul Golescu Grant, cu sprijinul Idea Bank, care a avut ca tema de dezbatere: educatia financiara.

1. Educatie financiara pentru copii

  • Cand le povestim despre bani? Cand incep sa ceara.
  • Le povestim despre salarii, cheltuieli lunare, obligatorii. Pentru copii mici, cred eu ca putem sa ne jucam de-a placinta rotunda. Aceasta este salariul – suma limitata pe care o are familia la dispozitie pentru o anumita perioada. Si din ea rupem felii ca de pizza proportionale cheltuielilor pentru rata la casa, intretinere, lumina, telefon, gradinita sau alte activitati extrascolare, pentru mancare, pentru economisirea pentru vacanta de vara si vedem ce si daca mai ramane pentru alte placeri.
  • Ne jucam de-a vanzatorul-cumparatorul cu banuti de hartie care, eventual, pot imita valorea banilor reali.
  • Le povestim ca banii se castiga prin munca. Banii se castiga, se cheltuiesc, se economisesc, se investesc, se imprumuta, dar se fac si gesturi caritabile.
  • Le dam o suma lunara – asta-i putin discutabil. Personal nu sunt nici de principiul unei rente lunare, fara nicio conditie, pentru ca nici parintele nu primeste salariu lunar fara sa faca nimic. Dar nici sa ii fie dati copilului bani pentru ca isi face patul dimineata. Mai bine, spre exemplu, cand te ajuta la o reparatie in casa pentru care sa zicem ai fi platit un meserias, dar tu te pricepi si te descurci oricum. Un exemplu: cand eram eu mica, tatal meu care se pricepe la o grama de chestii a pus faianta in bucatarie. Eu am chituit. Nu ca m-ar fi pus el, dar pentru ca mie mi se parea o joaca si m-am distrat. Cu toate astea, in mod normal, era o treaba pe care ar fi trebuit sa o faca un mester sau tatal meu, in locul mesterului. Si am primit o rasplata – nu in bani, dar ceva ce imi doream.
  • Am aflat ca exista si niste carti de educatie financiara pentru copii.

2. Educatie financiara pentru adulti

  • Primul motiv care declanseaza certurile intr-o familie: banii.
  • Inainte de a decide un imprumut bancar, trebuie sa te informezi cat mai mult, la mai multe banci – despre tipurile de rata, despre tipurile de dobanda, dar mai ales sa nu te intinzi mai mult decat te tine plapuma, cum se spune.
  • Rata bancara nu trebuie sa depaseasca 30% din venituri.

Personal, nu o sa insist pe partea asta, pentru ca, recunosc, sunt putin de moda veche. Mai degraba economisire, decat imprumut.

3. Forma de organizare pentru blogger

  • Daca doar scrii texte, e ok si un contract de drepturi de autor, cu precizarea ca cedezi drepturile detinute asupra textului respectiv (nu mai e al tau, e al clientului).
  • Daca ai alta sursa de venit (salariu, sot) – e avantajos un micro, dar trebuie un contabil; atentie codurile CAEN la SRL-uri trebuie autorizate
  • Daca nu ai niciun alt fel de venit – e ok PFA – atentie ca anumite coduri CAEN necesita certificate, unele sunt cu norma de venit, altele in sistem real (unde iar e nevoie de contabil)
  • Daca nu stim ce sa facem, ce forma de organizare ni se potriveste mai bine – vorbim cu un contabil si un jurist

Iar ca, incheiere, vorba unei prietene: “Ce e mai bine intre un SRL si un PFA? Angajat!”

Despre cea mai recenta editie #DPT a scris si Robert.

1 Comment

  1. Pingback: Jurnalul unui Tata | Despre educația financiară - Jurnalul unui Tata

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *