Parenting

Exista copii cuminti si copii cuminti. Al tau cum e?

By  | 

Am fost la un eveniment despre copiii cuminti si cat de rau este sa fii cuminte, sa cresti un copil cuminte, ca ce adult dat peste cap, cu multe bube va fi. Pentru ca, nu-i asa, noi, adultii de azi, am fost copii cuminti si suntem vai de capul nostru. Cam asa suna, doar ca in cuvinte mai frumoase si dorite a fi incurajatoare: voi va puteti schimba, puteti sa nu fiti asa, puteti sa nu va cresteti asa copiii.

Dincolo de faptul ca incep sa simt un soi de saturatie de abordarea aceasta de tipul ce copii nenorociti am fost, cu parinti care ne-au facut praf si ce parinti de doi lei suntem noi din aceste motive (nu ca n-ar fi fost sau nu sunt si astfel de cazuri, dar parca prea intram toti in aceeasi oala), trecand peste asta deci, mi-as dori sa nu mai privim totul in doua culori (ca sa nu spun nonculori si sa nu dati cu pietre in mine ca ma dau mare): alb si negru. Lumea asta are si griuri, multe nuante si tonuri de gri.

Plus ca mi se pare ca facem o confuzie de termeni. Si ca ne grabim sa generalizam si sa punem etichete, fix in lumea in care etichetele pe copii, si etichetele in general, sunt blamate.

Ce inseamna copil cuminte? Si nu cumva ar trebui sa face totusi niste diferente intre copii cuminti, copii disciplinati si copii obedienti?

Si sincer, am cautat in DEX, ca m-am gandit ca poate am eu o problema de stapanire a termenilor. Iar DEX-ul zice asa:

CUMÍNTE, cuminti, adj. 1. Cu purtari bune; asezat, linistit. 2. Cu judecata; destept, intelept. Prevazator, prudent.

OBEDIÉNT, -A, obedienti, -ie, adj. Supus, ascultator.

DISCIPLINÁT, -A, disciplinati, -te, adj. Care se supune din proprie initiativa disciplinei si ordinii, care manifesta spirit de disciplina; ordonat, regulat.

Deci un copil cuminte nu e musai copilul care zice „sa traiti, sefu” propriului parinte, eventual doar miscand aprobator din cap, fara sa scoata un sunet, asa cum parea sa sugereze evenimentul cu pricina si cum am mai auzit, de altfel, si cu alte ocazii.

Cred ca exista diferente mari intre un copil „cuminte” din motive de frica in fata parintilor, pentru ca este controlat si tinut din scurt la maximum, si un copil „cuminte” pentru ca de mic a existat o comunicare onesta din partea parintilor care i-au explicat frumos si cu calm cum stau treburile, ce inseamna sa te porti tinand seama si de sentimentelor celorlalti, ce riscuri si pericole exista in jurul lui.

Un exemplu. Un copil se catara pe un scaun in dreptul ferestrei deschise. In versiunea 1, parintele tipa: „Misca de acolo! Da-te jos imediat! Ce ti-am zis eu! Nu ai voie la geam! Sa nu te mai prind niciodata!”. In versiunea 2, parintele vine usor alaturi de copil si ii spune: „Puiut, e periculos sa te urci pe scaun in dreptul ferestrei. Mai ales cand nu sunt langa tine. Vei vrea sa te apleci sa te uiti pe geam si poti sa simti o ameteala, sa te dezechilibrezi si sa cazi. Si te poti rani foarte grav. O sa te doara tare, o sa mergi la spital” (acum, in functie de varsta, poti sa ii spui chiar si de lucruri mai grave de „te doare”). In ambele cazuri, zic eu, copilul se va departa de fereastra deschisa. Dar zic ca aceasta ascultare si „cumintenie” este totusi diferita.

Poate ca ar trebui sa vorbim mai putin despre copil cuminte vs copil mai putin cuminte (ca nu imi place „obraznic”) si mai mult despre cum il formam pe acest copil cuminte. Prin amenintari, pedepse si taierea oricarui drept de exprimare sau printr-o comunicare deschisa si onesta, printr-o conectare reala si multa rabdare?

Am mai auzit o chestie care mi-a aratat clar ca mesajele transmise vizavi de „sindromul copilului cuminte” nu sunt tocmai clare.

O mamica spune ceva de genul ca ea nu vrea un copil cuminte, ca ea l-a invatat sa se poarte frumos, sa nu ii deranjeze pe altii. Asa imi venea sa intreb: si acel copil cum se numeste?

Sau am mai auzit una: eu nu vreau sa faca asa cum ii spun eu, vreau doar sa aiba respect. Minunat, mi-am zis, dar ce inseamna respect la 4 – 5 ani? Nu sa se poarte frumos, asa cum ii spui tu? Nu sa tina seama de ceilalti, asa cum ii explici tu? Deci tot ca tine face, nu? Adica tot un fel de copil cuminte e, nu? Diferenta vine, inca o data, din modul in care se ajunge la acel copil cuminte, asa cum spuneam si mai devreme.

Exprimarea dorintelor si parerilor nu tine de rebeliune sau cumintenie, ci de incurajarea si ascultarea venite din partea parintilor si, ulterior, profesorilor sau altor adulti din viata copilului.

Personal, spun despre mine (si nu doar eu spun) ca am fost un copil cuminte, cu toate astea nu vreti sa stiti ce replici le tranteam parintilor mei :)

Cam asa imi doresc si eu pentru copilul meu. Sa fie cuminte, sa fie empatic cu cei din jur, sa fie bun, dar cand are ceva de spus sa spuna cu gura mare :)

1 Comment

  1. Pingback: Nici al tau nu sta locului? - iulianaroca.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *