
Ganduri. Amintiri
fata cu cartea
Ne intalneam in fiecare zi. De fapt eu o vedeam in fiecare zi. Cu siguranta, eu eram pentru ea doar un om in multime.
Se nimerea sa urcam in acelasi vagon, uneori chiar fata in fata. O priveam cum se ascunde in spatele paginilor cartii pe care nu o inchidea nici cand urca, nici cand cobora din metrou. Era evident ca lumea din afara cartii nu mai exista. Am vazut-o zambind, abtinandu-se sa nu izbucneasca in hohote de ras si chiar cu ochii inlacrimati. Traia cu toata fiinta fiecare rand.
Nu stiam niciodata ce citea, pentru ca avea mereu cartea imbracata in coala colorata, prin care nu se intrezarea coperta cartii. Si asta ma intriga si mai tare. As fi vrut sa stiu macar un titlu, un autor, ceva, sa pot sa caut cartea, sa incerc sa traiesc si eu in aceeasi lume cu a ei.
La inceput a fost pura coincidenta. O simpla potrivire a orei de plecare, dimineata, spre munca (sau oriunde mergea ea). Apoi am realizat ca se intampla doar la o anumita ora. Probabil isi calcula foarte bine timpul astfel incat sa ajunga mereu la aceeasi ora. Asa ca am inceput si eu sa imi calculez pasii, sa ii grabesc daca era cazul, ca sa ajung cu doar cateva clipe inaintea ei pe peron. Suficient cat sa o vad cum coboara scarile deja pregatindu-se sa se ascunda in paginile cartii ei. Daca se intampla sa ajung cu mult mai devreme, asteptam cuminte pe peron, cu sufletul la gura, sa ii aud pasii si sa ii ghicesc privirea, pe care niciodata insa nu o puteam vedea clar din cauza cartilor. Iar daca nu ajungeam la timp si o ratam poate la secunda, ma apuca o tristete si nu mai eram in stare de nimic toata ziua.
Nu stiu cum, simpla ei prezenta si fiinta pierduta printre pagini imi dadeau energie si optimism.
Seara, intorcandu-ma spre casa, ma uitam prin multime, poate o ghiceam si pe ea. Dimineata cobora cu doua statii inaintea mea, asa ca la intoarcere cand ajungeam la statia cu pricina cautam cu privirea fata cu cartea. Am luat vagoanele la rand. In fiecare zi altul, sa ii ghicesc urcarea. M-am invoit de la munca cu o ora mai devreme. Am stat peste program o ora sau chiar doua. Dar niciodata nu m-am potrivit.
Asa ca am ramas la astepta dimineata, la ora exacta, stiind ca atunci va veni. Si se intampla mereu la fel. Acelasi tablou repetandu-se la infinit.
Apoi, intr-o zi, nu stiu cum, prin ce transformari si decizii, am fost anuntat la birou ca mi se va da o masina de serviciu. Am simtit ca nu mai am aer. Sa am masina insemna sa nu mai vin cu metroul. Adica sa nu o mai vad. Dar nici n-as fi putut spune: nu vreau masina, ca la metrou o vad pe ea; nu stiu cum o cheama, cine este, unde sta si unde se duce, stiu ca dimineata vine la aceeasi ora, mereu cu o carte, si vreau sa o conduc in fiecare zi. Asa ca am acceptat masina.
In luna aceea, pana am primit masina, am sorbit fiecare secunda matinala alaturi de ea, precum camila in desert, care isi strange provizia de apa sa ii ajunga pana la urmatoarea oaza din departare. Incercam sa inregistrez in memorie fiecare pas, fiecare miscare, pe care apoi le derulam in minte toata ziua, sa ma asigur ca nu uit niciun detaliu.
Si s-a produs ruptura. A venit si ziua cand m-am urcat la volan. Au trecut multe zile pana cand m-am adaptat. Inca erau dimineti cand, parca robotizat, o luam la pas spre metrou si abia pe la mijlocul drumului imi aminteam ca am cheile de la masina in buzunar. Faceam stanga-mprejur doar pentru ca altfel as fi intarziat prea mult la birou, dar tare as fi continuat drumul pana la metrou, doar ca sa o vad si apoi, eventual, sa ma intorc la masina.
Cand s-a defectat masina si mi-au dat verdictul ca trebuie tinuta in service pentru cateva zile, am simtit ca parca prind iar viata. Abia asteptam ziua urmatoare, sa cobor scarile si sa astept pe peron aparitia ei.
A fost in zadar, insa. Am ajuns cu aproape jumatate de ora mai devreme (oricum nu dormisem mai deloc) si am numarat minutele. Multe dupa ora pe care o stiam. Cu mult mai multe. Degeaba. N-a mai venit. Nici atunci, nici in ziua urmatoare, nici in toata saptamana pana mi-am recuperat masina. Poate ca in vremea cand eu adaugam inca o caroserie pe roti in traficul infernal din oras ea isi schimbase destinatia, ora de plecare, poate locuinta sau poate se pierduse si ea in trafic intr-o alta masina. Stiu doar ca la metrou nu mai era.
M-am intors la masina. De atunci am ramas la volan. Mi-am schimbat locul de munca, stilul de viata, chiar si masina. Dar in fiecare dimineata, plec de acasa la aceeasi ora si cand ies din bloc inca ma mai uit la ceas si imi calculez minutele pe care le-as face pana la metrou, intrebandu-ma daca as ajunge la timp.
Nu ma pot sa nu ma intreb cum ar fi fost daca n-ar fi fost masina aceea, oare i-as fi ghicit la timp schimbarea programului, oare as fi putut-o urma. Chiar daca acum am si eu fata mea cu care ne scriem si traim paginile propriilor carti, dimineata gandul imi zboara inca la acel peron, la acel vagon, la acea fata pierduta intr-o lume dintr-o carte stiuta doar ea.
Uneori mai fac nebunia de a-mi lasa masina acasa si a ma duce cu metroul, poate, cine stie, se intampla o minune. Si de cate ori zaresc printre multime o carte, ma zbat sa vad si chipul celei care traverseaza paginile. Niciodata nu este ea. Si in weekend dau o fuga pana la metrou. Fata mea de-acasa cred ca a ghicit printre randurile mele. Si cand ma vede pregatindu-ma sa ies, nu imi spune decat: la intoarcere, ia-mi si mie un rebus, ceva. Probabil e felul ei de a se asigura ca ma voi intoarce, ca ma voi gandi si la ea si, subtil, ca langa chioscul de ziare se afla o florarie.
De fiecare data ma intorc cu o floare. Pentru fata mea, petalele sunt paginile in care se pierde cu zambet si lacrimi de fericire.
Si ziua mi se lumineaza iar.
0 comments