Urla, scuipa, loveste cu pumnii si picioarele pe oricine ii iese in cale, mic – asa ca ea – sau mare, ca parintii sai.
Ma intreb ce a declansat furtuna aceea si, mai ales, ce dureri sunt in sufletul ei mic care determina un asa comportament violent.
In acelasi timp, ceva imi spune ca nu e prima data cand se manifesta asa. Ca nu e prima oara cand pare scapata de sub orice varianta de control sau autocontrol.
Imi frige un picior in tibie. Din fericire, incaltamintea ei nu e una grea si deci nu ma doare prea tare.
Dar ma uit fix in ochii sai si o intreb calm, dar ferm: “Vrei sa dau si eu?”
Isi revarsa pumnii si picioarele spre alt adult.
Ma uit la ceilalti copii. Unii se dau tot mai departe de scena bataliei. Altii cauta o mana protectoare. Si altii par ca nici nu vad. Fiecare cu scutul sau.
Parasesc scena si, recunosc, nu pot sa nu ma gandesc la parintii ei. Cine sunt, cum sunt, daca sunt alaturi de ea, daca au mai vazut-o manifestandu-se asa si ce-au facut atunci.
As fi vrut sa inteleg.
***
Se uita lung la fisa primita de la scoala. I se cer date despre copil, despre parinti, despre familie si bunici. Cine unde lucreaza, daca e familie monoparentala, cu cine sta copilul (bunici sau …), cati frati si varsta lor si altele.
Nu trebuie sa verbalizeze – revolta interioara e vizibila – dar o face. Si are sustinatori.
Exista si argumente pentru fisa aia. Unele comportamente pot fi explicate intelegand ce e in spate.
Dar nu. Sistemul e ticalos. Oamenii din sistem si mai rau. Cu siguranta trebuie sa fie un motiv ascuns in spatele acestor cerinte. Clar, e vorba de ceva ilegal si imoral. Copilul va fi discriminat si va primi note dupa functiile si/sau veniturile parintilor.
Suspiciuni.
***
Mie mi se amesteca ganduri.
Fisa mea de proaspat elev nu era una de top. Dar implicarea de acasa si munca mea surclasa orice alta fisa. Piedica imi puneai pune altfel, dar nu la nota.
Apoi sunt la liceu. Profa de economie ne intreaba de unde suntem, daca parintii stau la casa si ce cresc prin curte. La naiba, nici daca as vrea n-as avea ce sa-i aduc. Dar n-are ce sa faca. Decat sa dea note dupa ce si cat stim.
Si iar ma intorc cu gandul la furia copilului de nici sapte ani probabil.
Poate o fisa ar fi ajutat pe cineva sa inteleaga. Sau poate nu. Poate nici nu ar fi fost cazul.
Presupozitii.
***
Stateam in Anglia. Nu conteneam sa ma minunez. Nu de vreo civilizatie de peste ani lumina, ci de un soi de deschidere si incredere de neinteles.
Am avut o casa pe mana noastra. Si eram niste straini. Fara recomandari. Poate doar moaca si munca noastra. Si nici fise n-am completat.
Nu. Nu o sa ajungem niciodata acolo. Sau o sa-i molipsim cu uitatul nostru mereu peste umar, cu privire noastre suspicioase si teoria conspiratiei.
Si-avem pretentii de la ai nostri copii…
0 comments