Îmbrățișări virtuale pentru profesori. Nici lor nu le e ușor!

Acest text este despre și pentru acei profesori din sistem pentru care meseria lor nu e doar o meserie, este o chemare. Pentru acele cadre didactice care sunt oameni frumoși, pedagogi implicați și profesori dedicați. Pentru acei oameni din sistem care nu au uitat de autoînvățare și învățare continua. Care își privesc copiii din clasă nu ca pe niște obiecte ale muncii, ci ca pe niște suflete care au nevoie de un alt suflet mare. Care nu predau doar un conținut dintr-o programă, ci se oferă drept exemplu și învățare. Care nu împărtășesc doar cunoștințe, ci și multă iubire.

Printre ei se află oameni mai tineri și oameni mai trecuți prin ale vieții greutăți. Oameni care se pot adapta mai repede și oameni care trebuie să muncească mai mult pentru a ține pasul cu schimbările vremii. Dar oameni care nu renunță, care se străduiesc, care își dau interesul, care fac tot ce le stă în putință și un pic mai mult.

Cei mai mulți dintre ei se încarcă cu energie, creativitate și putere din îmbrățișările copiilor, din zâmbetele lor, din năzbâtiile lor.

Nici pentru ei această perioadă nu e ușoară. Nu are cum.

Chiar dacă în vacanța de Paște au fost în concediu de odihnă, eu nu s-au putut bucura de timpul liber. Și nu doar pentru că și ei, ca aproape noi toți, sunt închiși în casă și mulți dintre ei sunt la rândul lor părinți, chiar și de elevi în ani terminali, și nu au răspunsuri să le ofere propriilor copii.

Ci pentru că o parte mare din sufletul lor e încă acolo în clasă, așteptându-și copiii, să le audă vocile pe care le-ar recunoaște și cu ochii închiși, să îi strângă în brațe în pauze.

Pentru acești oameni, pentru care profesia nu e o meserie, ci o vocație, e esența și rostul vieții lor, faptul că nu își văd copiii decât prin intermediul unor ecrane provoacă o durere atât de mare, ca o boală grea, fără vindecare.

Și dacă nu toți s-au avântat în universal online nu e doar pentru că nu le pasă sau că nu vor să poată, e și pentru că li se pare că se trădează, că își trădează chemarea, că produc o rupture în acea conexiune energetică dintre ei și elevi și le e teamă să nu devină niște roboței. Ba chiar știu și se gândesc că dacă ei, ca adulți, trecuți prin multe, se simt atât de neajutorați și dezorientați, cam care trebuie să fie starea emoțională a unui copil închis între patru pereți.

Acum se vor supune și ei noilor reguli. Vor improviza și adapta exerciții și jocuri la versiuni similare aplicabile de la distanță, fie că cei ale căror chipuri apărute pe ecran au 3, 12 sau 15 ani.

Lupta lor cea mai mare va fi să mențină energia sus – pe a lor și a copiilor. Să nu se emoționeze prea tare, până aproape de lacrimi chiar, pentru că ceea ce trăiesc nu le vine natural.

Poate că nu e tocmai cea mai bună comparație, dar un om care iubește cărțile tipărite, spre exemplu, va citi și variante digitale, dar nu se va bucura la fel. Cam așa, cumva, și cu acești oameni. Asta dincolo de faptul că ei n-au învățat să fie profesori online, nu au făcut o școală pentru o astfel de predare și nici copiii lor de la clasă n-au fost înscriși la cursuri de la distanță, iar munca lor de la clasă a fost mai ales pentru crearea acelei legături speciale care duce parcă de la sine la învățare și dezvoltare. Acea legătură există încă, dar nu e la fel fără o îmbrățișare.

Plus că acești oameni, care munceau și până acum, la clasă, să fie învățarea calitativă mai mult decât cantitativă, care aveau grijă la presiunea pe care o pun pe copii, la cum să le mențină vie plăcerea de a veni la școală, acești oameni vor munci în continuare pentru același țel și online. Iar munca bună e titanică.

Să vă mai spun că li se cer dovezi, cu imagini, liste și video, că își fac treaba? De parcă asta înseamnă că îți faci treaba… Încă o dată și acești oameni trebuie să își mănânce timpul, nervii și energia cu forme fără fond, cu cantitate și nu calitate.

Pentru toți acești oameni – care încă mai țin sistemul în viață și bun – o mare îmbrățișare virtuală. Știm că nici vouă, dragii mei, nu vă este ușor. Însă va veni și ziua în care veți fi din nou, în aceeași clasă, cu ai voștri copii și vă veți face din nou treaba așa cum știți mai bine și pentru adevăratul bine al celor mici. Sper să vă îngăduiți atunci măcar o oră pentru îmbrățișări.