Ganduri. Amintiri

Invataturile de la TV

By  | 

Stiu ca exista pareri diferite cand vine vorba de TV, de anumite emisiuni de divertisment. Noi ne uitam la cateva, in familie. Si pot spune chiar ca la ultimele editii am si prins niste invataminte despre lumea in care traim.

Gata cu plansul!

Nu stiu de ce dar eu credeam ca lumea a mai evoluat in relatia cu plansul. Adica nu mai e asa o tragedie cand cineva plange, ca e vorba de o exprimare a unor emotii. Asa credeam eu. Dar, vezi, realitatea e alta, se pare.

La Vocea Romaniei Junior, o fetita urca pe scena plina de sperante, ca imi imaginez ca nu se duce nimeni la un concurs, fie el televizat, doar asa ca sa se afle in treaba. Fetita canta (frumos sau nu, fiecare dupa propriile urechi), dar nu se intoarce niciun scaun.

Acum, firesc, copilul e suparat ca doar n-o topai de fericire ca pentru ea concursul s-a terminat inainte de a incepe.

Cei trei jurati incearca sa o imbarbateze, vorbesc, fac poze etc. Ajunsa in culise, prezentatorul incearca aceeasi atitudine de imarbatare si o indeamna sa nu planga ca nu are motive de plans, ca a cantat frumos, stiti voi tot textul. In ochii fetitei se citea clar durerea.

La care tata, batos, i-o reteaza: “Ea nu plange!”

Pe bune? E un copil! Te uiti la ea? E un copil! Un copil care, oricum ai da-o, a suferit un esec. E normal sa fie trista, sa planga!

Nu vreau sa discut aici de copiii care merg la tot felul de festivaluri si concursuri. Cum ajung acolo, cine ii impinge de la spate. Nu vreau sa judec. Poate copilul isi doreste intr-adevar.

Dar sa nu il lasi sa isi exprime o durere?

Eu credeam ca nebunia asta cu plansul e vizavi de baieti, ca – habar n-am de ce – daca plang e sfarsitul a orice inseamna viitor barbat. Este evident ca nu are legatura cu sexul copilului. E de la buba de la cap a parintelui, clar!

Dar lasa ca o sa adune frustrari, o sa se interiorizeze, si o sa fie mai bine asa. Sau nu?

Cine sta la cratita

Din aceeasi serie – “dar in ce secol traim” – am vazut si faza de la Cefi la cutite. Cu domnul concurrent, care avea in jur de 30 de ani, pasionat de bucatarie, dar venit la emisiune fara stirea parintilor (acum, nu stiu daca ii trebuia musai aprobare, ca oricum era la casa lui cu iubita) pentru ca acestia nu erau de acord cu pasiunea baiatului ca, vorba ceea, “ce sa caute un barbat la cratita?”.

Doamne! Si te gandesti ca, probabil, oamenii aia vor fi bunici la un moment dat si vor dori sa se implice in educatia nepotilor.

Increderea in sine

Sa trecem si la lucrurile pozitive!

Tot la Chefi la cutite, in spiritul temei acestui sezon se pare – “tre sa-l insuram pe Scarlatescu” -, o doamna vine la emisiune cu tot cu inelul pentru casatorie.

Acum nu stiu cat de facatura a fost (nu parea), dar nonsalanta si increderea cu care doamna isi juca rolul erau incredibile!

Cam cat de stapan pe tine si increzator in fortele si valoarea ta, in cine esti tu cu adevarat, sa fii ca sa vii la TV sa ceri in casatorie (aproape) o personalitate publica pe care ai vazut-o doar la TV? Chiar si numai pentru distractie!

Putere cu adevarat

Dar cred ca ceea ce a fost cu adevarat memorabil si o lectie puternica de viata, cu tot cu lacrimile aferente pentru spectatori (la naiba, uite ca unii mai si plang! apropos de fetita de la Vocea), a fost momentul de inchidere de la ultima editie de la Romanii au talent. Cu fetita de 14 ani, fara maini, care canta la pian cu degetele de la picioare si avea o voce dumnezeiasca.

Cat optimism! Cata energie pozitiva emana copilul acela! Aveai impresia ca stapaneste Universul, nu ca este un copil nascut cu un handicap atat de sever, abandonat la nastere.

Mama adoptiva are tot respectul meu pentru cat a investit in acel copil, dar mai ales cat de multa putere i-a insuflat.

Si noi ne vaitam ca avem probleme cand pierdem metroul spre job…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *