Ganduri. Amintiri

la metrou (2)… sau despre miresme

By  | 

Nu mi-am propus sa scriu un foileton despre calatoriile cu metroul.

Dar nu pot sa fiu atat de egoista si sa nu va impartasesc din pataniile de la metrou.

Cine circula cu mijloacele de transport in comun stie ca, asa cum iarna inseamna mai putin spatiu din cauza zecilor de randuri de haine unele mai groase si mai pufoase decat altfele, asa vara inseamna imposibilitate de a mai respira.

Si nu e doar din cauza caldurii. Cel mai rau “ne doare” mirosurile… Astazi am nimerit, cine stie cum, cred ca in cel mai aglomerat metrou cu putinta. Sardine inghesuite intr-o conserva expirata. Sau, daca preferati, muraturi inghesuite intr-un borcan prea mic.

Ceea ce m-a luat pe sus nu a mai fost multimea de oameni, ci miresmele.

De obicei, in astfel de momente, incerc sa imi ascund nasul (noroc ca e destul de mare si ajunge) in propria bluza care – la aceste ore – inca mai este impregnata cu parfum la maxima intensitate. Zis si facut.

Oricum, de felul meu, nu sunt omul care sa se ia de cei din jur, desi poate o merita din plin. Poate e lasitate. Nu asta conteaza in povestea noastra.

Aveam sa descopar rapid ca nu toti suntem la fel.

Pe un vecin de suferinta, mai apropiat de “sursa”, nu il mai rabda nervii.

“Bine, domne’, chiar asa la prima ora?! Daca acum, dimineata, nu folosim apa si sapun, diseara, dupa munca, ce ar trebui sa facem, sa ne luam o masca?”, spune omul fara sa priveasca inspre o persoana anume, rezumandu-se sa se uite la propria reflexie din geam, ca si cum n-ar avea niciun auditor.

Din jur, nici o reactie.

Oprim la prima statie. Nu coboara nimeni, dar mai urca un val. Si piulita din menghina ne mai apropie putin, de parca am vrea sa devenim brusc intimi.

Peste vecinul necazul e si mai mare. Aproape ca are nasul infipt in subratul “sursei”, care n-are nici un stres in a-si intinde ambele brate sa se atarne de bara de sus.

Simt ca ma ia cu lesin.

Vecinul meu, sperand poate sa fie iertat de soarta, isi face curaj; se intoarce spre “sursa” si intreaba: “Coboriti la prima?”, desi era clar ca nici cea mai mica intentie in acest sens, pentru ca ne aflam chiar in mijlocul stramtorii, la egala departare de usile din dreapta si stanga punctului in care ne aflam.

“Sursa” raspunde sec: “NU”.

“Pacat”, ingaima vecinul meu, in unison cu toate gandurile mele care s-au napustit sa strige in cor: “PACAT”.

Ma gandesc ca nu mai am chiar mult si o sa scap. Incerc sa imi inalt nasul spre alte unghiuri, poate – poate prind o unda de aer cu ceva mai putine miresme de genul celor care ma ametisera deja. In zadar. Inaltimea nu ma ajuta deloc. Cat pe ce sa dau peste altele la fel de dureroase.

Renunt. Imi var iar nasul in bluza. Nici ea nu mai face fata. E prea mult.

Cat de mult mi-as dori sa pot ajunge la geanta sa iau un servetel parfumat. Dar geanta mea atarna undeva la nivelul genunchilor, pentru ca doar acolo a mai avut spatiu sa se urce.

Vecinul incepe sa se foiasca. Parca e un titirez care nu are suficient spatiu sa se invarta in loc. Si respira adanc. Si ofteaza zgomotos.

Insa, ca de obicei, cine ar trebui sa se simta, n-are niciun stres.

Gandurile mi-o iau razna. Imi spun si eu la fel. “Nu se poate. Daca la ora asta… Doamne, cum o fi la pranz, sau dupa-amiaza, cand lumea pleaca de la munca, fara nici un dus mai recent de 8 ore… Mai bine asteptam urmatorul metrou, poate era mai gol… Sau macar nu mai aveam aceeasi sursa…”

Si tot deruland ganduri – ganduri fara nici o rezolvare concreta, normal, nu stiu cum trece timpul si vad ca “sursa” coboara.

O, Doamne, mai am doar o statie. Dar e bine si asa, poate mai am sanse sa imi revin pana sa ajung la birou.

Vecinul e palid. Vaneaza un loc. Ofteaza prelung.

Ca bine le mai zice! Offfffffffffffff……………………………..

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook