Parenting

La multi ani, tatucu!

By  | 

Ca unic copil la parinti, am fost fata lu’ mama si baiatu’ lu tata, desi n-am fost neaparat baietoasa, dar am fost cu tata pe stadionul de fotbal sau la meciuri de box, ca sa nu mai povestesc de bucuria de surubareala care se tine de mine si acum.

In copilarie, asa cum poate e de asteptat, am fost mai apropiata de tata. Dar nu cred ca era doar pentru ca eu eram fata si tata era tata. In familia noastra, mama a fost seful, in primul rand pentru ca mama era cea puternica, cea care avea rabdarea sa stea la toate cozile si cea care avea priceperea de a se imprieteni cu toti cei importanti si a se descurca sa rezolve toate problemele. Asa ca tatei ii revenea sarcina de a se ocupa de copil. Asta, cat a fost mic, pentru ca odata cu inceperea scolii, mama a preluat fraiele unui soi de ceea ce astazi s-ar numi homeschooling, in conditiile unei invatatoare care nu le cerea copiilor nici sa faca teme, nici sa invete, ci doar sa copieze ca roboteii ceea ce scria in manuale.

Parintii mei s-au completat si sustinut reciproc mereu. Sincer, nu stiu si nici nu cred ca fi fost vreun moment in care unul dintre ei sa nu ii comunice celuilalt ceva ce aflase, vazuse sau ii spusese copilul.

Am invatat de la amandoi si amandoi mi-au fost si imi sunt alaturi. Pe tata insa l-am alintat mai mult cand era mica. Ii ziceam taticutu, taticulitu si alte diminutive pe care astazi nici nu le-as mai putea pronunta. Mai tarziu, pentru ca mi-a placut mult Creanga si pentru ca mama a copilarit in zona Iasiului, ii ziceam mamei “nu-i mamuca, b-ai mamuca”. Si de acolo, mama este acum (si in agenda de telefon) “mamuca”, iar tata este “tatucu”.

Cand a iesit tata la pensie mi-a spus: “Nu vrei sa faci si tu un copil. Ti-l cresc eu. Sa am si eu ce face”. Atunci nu aveam planuri in aceasta directie, dar i-am zis: “Si daca fac nu ti-l dau la Oltenita”. Si tata mi-a zis ca nici nu e nevoie, ca vine el si, in caz ca trebuie, vine cu copilul si la mine la munca din trei in trei ore sa il alaptez si apoi ma lasa sa imi fac treaba.

Cand Robert avea vreo noua luni mi-am dat seama ca trebuie sa fac cumva sa ma reapropii de lumea de “job”, chiar daca nu inseamna sa ma intorc cu adevarat la munca. Dar aveam nevoie de cineva sa ma ajute cu Robert. Asa ca l-am sunat pe tata si l-am intrebat, desi trecuse ceva vreme: “Mai e valabila oferta?”

Asa a ajuns tata sa il creasca practic pe Robert de la 10 luni. Facand naveta in fiecare zi.

Sincer, nu stiu cati parinti ar face un asemenea efort. Si cati tati-bunici si-ar creste nepotii, trup si suflet, ca pe proprii copii – asumandu-si nu doar joaca, ci si educatia.

Cu mana pe inima spun ca nu stiu ce ne-am fi facut si cum ar fi fost fara “tataie”.

Acum am momente in care cred ca acel cordon ombilical mai exista inca, intre copilul meu si tatal meu. Este evident ca au o relatie speciala, care nu poate fi egalata si inlocuita de nicio alta relatie.

Imi doresc ca tatucu sa apuce sa tina in brate si copilul nepotului sau, asa cum l-a tinut si pe el, in tot acest timp.

La multi ani, tatucul meu drag! La multi ani, “tataie”! (pentru ca Robert mi-a zis ca trebuie sa ii zic tataie, asa cum spun copiii)

Sa fii sanatos! Sa fii puternic! Sa fii fericit! Sa te facem noi sa fii fericit si mandru!

Te iubim mult!

2 Comments

  1. Pingback: Jocuri pentru copilul singur la parinti - iulianaroca.ro

  2. Pingback: Acasa, in vis. Copilaria mea - iulianaroca.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook