lectii de copil

Sunt lucruri pe care le invat din mers. Lucruri pe care incerc sa le descopar, sa le inteleg, la care sa ma adaptez, atat cat pot, cat ma duce mintea si felul meu de-a fi.

Este evident ca nu sunt genul de parinte care credeam ca voi fi. Poate pentru ca atunci cand visam la acest moment, aveam alta imagine in minte despre mine, despre ce sunt, ce am si asa mai departe.

Odata cu trecerea anilor, lucrurile s-au schimbat, eu m-am schimbat, viata mea a luat mai multe intorsaturi neprevazute si am ramas doar cu doi neuroni care oricat de autodidacti sunt, tot nu reusesc sa tina pasul cu toate evenimentele si pe alocuri cedeaza.

Ceea ce stiu cu certitudine este ca si eu ma zbat sa rezist, sa invat, sa fiu un om si un parinte mai bun – si cand spun mai bun, nu ma refer la acel tipar de “bun” cum il vad ceilalti, ci mai bun din prisma copilului meu, a caracterului lui.

Un copil trece prin multe momente de teama de abandon. La fel cum incearca in diferite feluri sa se impuna, sa “isi faca” parintii sau pe adultii care stau cu el. E un mod de a-si dezvolta personalitatea, de a-si castiga indepedenta, de a se impune.

Mai presus de toate, copilul trebuie sa se simta in siguranta. Chiar si atunci cand il ia pe “nu” in brate, e un fel de test pentru adult: ma lasa sa fac ce vreau? inseamna ca nu ii pasa? deci sunt singur? Intr-o forma sau alta, totul se reduce la siguranta. La dorinta copilului de a avea la cine se duce atunci cand are nevoie de o mana care sa il ridice de jos (si nu neaparat atunci cand cade, ci cand are o stare mai proasta – pentru ca si copiii au zile proaste, nu doar noi adultii). La certitudinea ca e cineva care il poate indruma cand nu stie incotro sa o apuce. La siguranta ca exista cineva care stie mai bine, care ii poate spune ce e rau si ce e bine, ca e cineva care il poate invata – sa creasca mare.

Iar atunci cand copilul este inconjurat de adulti care trag fiecare in alta directie, care nu sunt pe aceeasi lungime de unda in ceea ce il priveste, atunci cand adultii ii transmit mesaje diferite, copilul devine confuz. Si nesigur.

Si atunci incepe nebunia. Incepe criza. Care fie se manifesta prin izolare, prin inchidere in sine, fie – si asta e cazul fericit – se manifesta si in exterior, incepe sa urle, sa tranteasca, sa orice, numai sa atraga atentia.

E greu cand copilul nu vorbeste si nu poate sa explice starea prin care trece. Devine frustrant pentru parinte atat comportamentul copilului cat mai ales ca nu ii poate gasi o cauza si, deci, nicio rezolvare.

Si daca parintele se limiteaza la aceasta stare de frustrare si se concentreaza pe sine, sau incepe sa tremure tot pe interior si sa ii planga copilului de mila, cu atat mai mult copilul va simti starea de nesiguranta a adultului, ceea ce ii va accentua propria stare de nesiguranta si va creste intensitatea manifestarilor sale. E un cerc vicios…

Un exemplu mai bun ar fi poate, sa zicem, atunci cand copilul e racit, il doare burtica sau are febra. Cu ce il poate ajuta un parinte speriat, panicat, care e pe punctul de a plange sau se vaita de parca ar fi el cel bolnav sau mai rau…

Nu spun ca detin adevarul absolut. Dar observatia si instinctul imi spun ca sunt destul de aproape de adevar. Un copil nu difera atat de mult de un adult. Asa cum nici noua nu ne place ca, atunci cand trecem printr-o perioada grea, sa avem alaturi de noi oameni si mai daramati, care se pricep doar sa ne sublinieze cat de rahat e viata noastra si ce naspa e de noi, la fel nici pe copil nu il ajuta cu nimic sa aiba alaturi un adult care tremura mai rau decat el si ii plange de mila.
Personal cred ca un copil trebuie sa fie ajutat. Sa i se arate o cale. In mod ferm. Aproape impus. Atunci copilul se va agata de adultul care se simte sigur, puternic, si va sta asa atarnat de el pana cand se va simti din nou sigur, puternic, independent.

Cum facem sa ii insuflam copilului taria de a-si gasi siguranta si puterea in sine, asta e alta poveste pe care o vom scrie in timp.

(Scris in noiembrie 2011. Robert avea aproape un an si jumatate)