Mami, imi spui o poveste? Peretele fermecat

Cred ca v-ati obisnuit deja cu povestile noastre de noapte buna, povesti doar ale noastre, scoase ca din palaria de scamator, la cererea copilului. Astazi, despre un perete fermecat 😉

– Mami, imi spui o poveste?

– Da, puiule, ca in fiecare seara. Ce poveste vrei sa spunem azi?

– Vreau povestea cu peretele fermecat.

– Peretele fermecat?… Stim noi o poveste cu un perete fermecat?

– Da, sigur stii tu una asa!, ii zambi baiatul complice.

– Bineee… Sa vedem… A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odata un baietel. Un baietel caruia ii placea sa deseneze. La inceput desena forme pe care nimeni nu le putea intelege.

– Cum am desenat eu azi balena si tu nu stiai ce e?

– Da, mami, cam asa. Desena pomi, iepuri, case, dar toate pareau doar niste linii desenate la intamplare.

– Dar o sa invete si el, nu, mami? Toti invatam. Crestem si invatam, spuse baiatul.

– Da, mami. Dar pana atunci, stai sa vedem ce se intampla in poveste… Baietelul din poveste cerea mereu caiete noi, sa deseneze. Intr-o zi, din dorinta de a desena ceva urias, depasi foaia de hartie si, din greseala, trase o linie pe masa. I se paru interesant. Asa ca prelungi linia pe perete.

– Dar nu e bine sa desenezi pe perete. Nu avea tabla?

– Nu, nu avea tabla. Dar parintii lui au gasit alta solutie. Au lipit mai multe hartii mari albe pe perete, una langa alta, facand din perete o coala imensa de hartie.

– Si asa a desenat pe perete?

– Da, asa a putut sa deseneze si pe perete. De fapt, pe foaia mare de pe perete.

– Acesta era peretele fermecat?

– Aflam imediat, zambi mama… Baietelul se uita la foaia mare de pe perete, dar nu avea curajul sa inceapa sa deseneze.

– De ce nu? Parca voia sa deseneze pe perete?

– Da, asa e, dar se intreba ce va face cand se va termina hartia de pe perete. Oare ii vor mai pune parintii alta sau asta era tot, daca se termina hartia, se termina si desenul?

– Si ce-a facut?

– In cele din urma s-a apucat de desenat. S-a gandit mult ce sa deseneze si pentru ca mama lui venise cu ideea hartiei pe perete a desenat un buchet de flori pentru mama. A doua zi, de dimineata, observa ca florile de pe perete disparuse, in schimb intr-un pahar, pe masa, erau cateva flori. Se gandi ca mama ii schimbase deja foaia de pe perete si ca pusese si niste flori pe masa. In seara urmatoare desena un leu. Dimineata, in pat avea un leu de plus, dar care il privea cu ochi vii. Iar desenul de pe perete nu mai era. Putea fi oare adevarat?

– Ce sa fie adevarat?, intreba baietelul.

– Tu ce crezi ca s-a intamplat?

– Leul de pe perete s-a transformat in jucarie?

– Da, dar nu o jucarie oarecare. O jucarie cu viata. O jucarie care ii vorbea baietelul nostru.

– O jucarie care vorbea? Ca in “Povestea jucariilor”? Dar jucariile vorbesc doar cand nu sunt copii in jur.

– In povestea noastra, jucaria aceasta vorbeste cu baietelul nostru. Pentru ca el i-a dat viata. El a desenat-o pe perete.

– Peretele era fermecat, spuse baiatul ca si cum facuse o descoperire mareata.

– Da, peretele era fermecat. Tot ceea ce desena seara, a doua zi dimineata prindea viata.

– Si putea sa deseneze orice? Si totul era apoi in realitate?

– Nu chiar. Erau jucarii. Jucarii care vorbeau doar cu el.

– Dar acum nu mai era singur, nu-i asa, mami? Acum avea prieteni, jucariile. Asa cum si jucariile mele sunt prietenii mei.

– Jucariile tale vorbesc si ele?

– Nu, zicem si noi asa… Mami, pot sa am si eu un perete fermecat?

– Ce ai vrea sa desenezi tu pe peretele fermecat?, il intreba mama.

– Pe tine.

– Pe mine?, se mira mama.

– Daca ai fi jucarie, te-as putea lua cu mine peste tot.

– Dar tu stii, pui, ca mami e cu tine peste tot, in gandul si in inimioara ta. Si ca mami te poarta pe tine in inimioara ei mereu. Noi suntem mereu impreuna.

– Atunci, putem sa dam peretele unui copil care nu are mama?

– Cu mare drag, puiul meu, daca gasim un astfel de perete, asa facem.