
Evenimente
Mecanismele proprii de apărare, obstacole în calea fericirii noastre
În cadrul evenimentului #epictalk2019, psihologul Gaspar Gyorgy, a vorbit despre mecanismele proprii de apărare în fața durerii purtate cu noi încă din copilărie, cauzele care determină apariția acestor mecanisme de apărare și motivele pentru care aceste mecanisme ne împiedică de fapt să fim fericiți cu adevărat.
Mecanismele de apărare reprezintă acele strategii la care oamenii recurg atunci când se simt vulnerabili, neajutorați. Acele strategii pe care psihicul uman le dezvoltă pentru ca noi să facem față unui mediu extrem de zbuciumat de viață.
La baza acestor mecanisme de apărare pe care le avem noi toți se află o serie de credințe, o serie de convingeri despre noi, despre ceilalți și despre relații. Iar aceste credințe se structurează foarte devreme în viața noastră în funcție de modul în care mediul răspunde nevoilor noastre psihologice de bază.
Cele 4 nevoie psihologice de bază
Psihologii sunt de părere că există patru nevoi psihologice esențiale pe care le avem noi toți, indiferent de vârstă, de cultură sau de sex, nevoi psihologice care rămân cu noi pe parcursul întregii vieții.
- Nevoia de a relaționa, de a fi în contact cu cineva, nevoia de atașament. În momentul în care această nevoie este satisfăcută noi primim un dar foarte important: darul încrederii, al încrederii în relații.
- Nevoia de explorare, nevoia de libertate, nevoia de a descoperi. Atunci când și această nevoie este satisfăcută, primim un alt dar important: acel al autonomiei și al independenței.
- Nevoia de identitate, nevoia de autenticitate, nevoia de a fi eu. Atunci când mediul ține cont de această nevoie, copilul primește un alt dar: stima de sine și încrederea în propria persoană.
- Nevoia de competență și putere, nevoia de a avea un impact, un efect asupra lumii. În momentul în care și această nevoie este îndeplinită descoperim forța interioară, motivația intrinsecă.
În funcție de felul în care îngrijitorii și părinții au grijă de copii aceste nevoi pot să fie mai mult sau mai puțin satisfăcute. În funcție de modul în care adulții răspund acestor nevoi se dezvoltă acele credințe sau convingeri care reprezintă baza mecanismelor noastre de apărare.
Convingeri pozitive
Un copil a cărui nevoie de relație este satisfăcută va învăța el despre el următoarele lucruri: sunt important, sunt valoros și, mai important, sunt iubit.
Dacă nevoia lui de explorare este satisfăcută, atunci el va învăța despre el: am libertate, am drepturi, mă pot descurca și singur.
Dacă și nevoia de identitate este satisfăcută copilul va învăța: eu pot să fi eu, pe acesată lume există loc și pentru mine, eu sunt ok așa cum sunt.
Și dacă și nevoia de competență și putere este satifăcută, atunci credința pe care și-o va forma despre el este: eu mă descurc, eu sunt capabil, eu voi reuși.
Din păcate, nu toți oamenii sunt la fel de norocoși să se nască în astfel de familii, în care nevoile psihologice ale copilului sunt îndeplinite. Nu fiecare dintre noi a avut șansa de a crește într-un mediu suficient de generos cu privire la nevoile psihologice. Iar dacă aceste nevoie nu sunt îndeplinite, se creează alte credințe.
Credințele pozitive prezentate mai sus sunt credințe constructive. Însă unii dintre noi avem o serie de credințe distructive, credințe negative.
Convingeri negative
Dacă nevoia de relaționare, de atașament, nu a fost satisfăcută, atunci copilul învață că: nu sunt important, nu sunt valoros, nu sunt iubit.
Dacă nevoia de explorare, de libertate, nu este satisfăcută suficient, atunci copilul va învăța că: nu am drepturi, nu sunt liber, nu mă pot descurca singur.
Dacă nici nevoia de identitate nu e satisfăcută, atunci va învăța că pentru el nu există loc pe această lume, că el așa cum este nu este ok, că nu este suficient (de bun) pentru această lume.
Și dacă nici nevoia de competență și putere nu e împlinită, atunci o altă credință pe care și-o va forma este aceea că nu voi reuși, nu voi face față, nu sunt capabil.
Din păcate aceste credințe negative fac parte din memoria noastră implicită, care este o formă a memoriei subconștiente, care guvernează întreaga noastră viață fără ca măcar să fim conștienți de acest lucru.
Teama de pierdere
Hanif Kureishi: ”Copilăria bântuie. Și adulții pot fi numiți copii convalescenți”.
Atunci când psihologii folosesc metafora copilului interior, ei de fapt se referă la aceste nevoie psihologice de bază care nu au fost satisfăcute, nevoi care au fost ignorate și care i-au făcut pe copii să se simtă ignorați. Nevoie care au fost invizibile și care i-au făcut pe copii să se simtă invizibili. Așa se naște un copil invizibil.
Nimeni nu vine de-acasă cu mâinile goale. Nimeni nu a avut părinți perfecți, nimeni nu a crescut într-o familie perfectă.
Însă aceia dintre noi care avem rana invizibilității mai adânc săpată în universul nostru interior trăim o rușine foarte mare față de viață. Nouă ne este rușine cu emoțiile noastre, ne este rușine cu vulnerabilitățile noastre, ne este rușine cu drepturile noastre, ne este rușine cu dorințele noastre.
Și în momentul în care cineva ne vede, ne aude și ne simte, trăim o rușine și mai mare. Pentru că nu suntem obișnuiți cu aceste bunătăți psihologice. Nu le-am gustat, nu le-am trăit acolo și atunci, în copilărie. Iar această rușine se simte ca o teamă foarte mare de pierdere.
Și pe bună dreptate că mintea umană se poate întreba: dar ce anume ar putea să mai piardă un astfel de copil cu o astfel de copilărie, care a fost nevoit să renunțe la o serie din părțile sinelui său, care a fost nevoit să își renege părți ale universului său pentru a fi tolerat în familia în care s-a născut?
Teama cea mai mare este aceea de a nu pierde legătura cu cei din jur. Acea legătură care este extrem de sensibilă, extrem de vulnerabilă, extrem de insuficientă pentru ceea ce avem noi nevoie, dar există acea nevoie. Și de aceea se dezvoltă aceste mecanisme de apărare, ca niște scuturi de protecție, ca niște ziduri prin care noi încercăm să ne protejăm de această pierdere.
Însă, din păcate, prea multă protecție ne împiedică să mai trăim, pentru că prea multă protecție atunci când vine vorba de mecanisme de apărare înseamnă doar supraviețuire și oamenii au dreptul să trăiască, nu doar să supraviețuiască.
Mecanisme de apărare
Cele mai des folosite mecanisme de apărare de către adulții care în copilărie au fost copii invizibili sunt următoarele:
- Negarea realității. Nu vrem să acceptăm, nu vrem să recunoaștem că am avut o copilărie dificilă, că am avut o copilărie dureroasă. De aceea construim în mintea noastră o poveste despre cât de frumoasă a fost copilăria noastră, o poveste bogată în fabulații și neadevăruri, însă despre care știm la sfârșitul zilei că este o mare minciună.
- Retragerea în propria minte și deconectarea de propriul corp. Nu ne mai recunoaștem senzațiile, emoțiile, durerile, pentru că totul se desfășoară la nivel cognitiv. Suntem seduși de mintea noastră. Aceștia sunt bărbații pe care dacă îi îmbrățișezi, nu vor simți nimic în corp, pentru că ei trăiesc doar în latura cognitivă. Acestea sunt femeile care dacă au un moment de intimitate fizică nu pot simți plăcere, pentru că de mult s-au refugiat în propria minte pentru a face față copilăriei.
- Obsesia față de perfecțiune, față de echilibru și față de armonie. Nu tolerăm imperfecțiunea, nu tolerăm conflictele, nu tolerăm certurile. Ca mecanisme de compensare, pentru că ne-a fost foarte greu acolo și atunci. În aceeași categorie, intră și obsesia față de putere și față de control.
- Adicțiile – de alcool, de droguri, de alte substanțe, de sport, de mâncare, de sex, de muncă. De cele mai multe ori, toate acestea sunt alte strategii pe care noi oamenii le folosim pentru a nu pierde conexiunea cu cei din jur.
- De asemenea, de nevoia de cât mai multă putere este un alt indicator al faptului că folosim un mecanism de apărare foarte crescut, această obsesie să am cât mai multă forță asupra celorlalți.
- People pleasing – această formă în care ne sacrificăm de dragul altora și ne transformăm de fapt în niște salvatori, avem impresia că putem salva lumea. Credința aici este aceea că voi salva lumea și la un moment dat va veni cineva să mă salveze și pe mine.
Ne apărăm pe noi, dar ne apărăm de viață
Este foarte important să recunoaștem care sunt mecanismele noastre de apărare. Pentru că ele sunt principalul obstacol în calea fericirii noastre.
Motivul pentru care intrăm din nou și din nou în relații sortite eșecului este reprezentat de mecanismele noastre de apărare. Cauza principală pentru care viața noastră seamănă cu un șirag compus doar din episoade dramatice este reprezentată de mecanismele noastre de apărare. Pentru că ne apărăm mult prea mult de viață și nu mai ținem cont de nevoile noastre.
Este foarte important să ne privim pe noi înșine cu toată deschiderea și toată compasiunea.
Pentru că măsura acceptării de sine este dată de nivelul cunoașterii de sine. Și cunoașterea de sine luminează încăperile uitate din casa întunecată a copilăriei noastre.
În momentul în care vom ajunge să ne cunoaștem puțin mai bine pe noi înșine s-ar putea să ajungem la următoarea concluzie: abia atunci vom înțelege de ce ne este atât de dor de acasă în ciuda faptului că suntem acasă.
Arme pentru flexibilizarea mecanismelor de apărare
Într-adevăr nu putem schimba trecutul, dar ne putem schimba perspectiva asupra trecutului și ne putem flexibiliza mecanismele de apărare.
Atunci când vine vorba de a ne schimba aceste credințe negative care sunt distructive, de a ne flexibiliza mecanismele de apărare este nevoie de cel puțin trei lucruri:
- Curaj. E nevoie să găsim acel curaj interior prin care să punem în cuvinte povestea copilăriei noastre, cu toate pasajele ei mai puțin frumoase.
E nevoie să ne permitem să fim imperfecți. Și e nevoie să ne spunem această poveste în fața unor oameni care să ne asculte – oameni care și-au câștigat dreptul (încrederea) să ne asculte și care își pot exprima empatia față de noi înșine.
- Compasiune. Dincolo de curaj, avem nevoie de compasiune față de noi și față de cei dragi nouă.
Avem nevoie să ne iertăm pentru momentele în care am greșit și avem nevoie să ne iertăm pentru toți anii pe care i-am risipit în spatele mecanismelor de apărare.
Și de asemenea este foarte important să îi iertăm pe părinții noștri care au făcut ce au știut ei mai bine.
- Conectare. Avem nevoie să ne permitem să ne reîntâlnim cu acele părți din noi care au fost de mult pierdute, să reluăm legătura cu copilul invizibil, dar și cu oamenii dragi nouă cu care probabil nu am mai vorbit de mult.
Pentru că sensul existenței noastre este acela de a învăța să relaționăm unii cu alții într-o manieră cât mai sănătoasă, într-o manieră cât mai umană. Și exact așa cum spune și teoria relațională Imago, ființa umană se naște dintr-o relație, este rănită într-o relație și poate fi vindecată doar printr-o relație.
Dă-ți voie să fii vulnerabil!
Iar atunci când vom avea curajul de a pune în cuvinte povestea copilului invizibil, o să ne fie foarte greu. Pentru că o să ne întâlnim cu foarte multă emoție extrem de neplăcută și o să ne simțim vulnerabili.
Doar că vulnerabilitatea este locul în care se nasc emoțiile noastre negative și emoțiile noastre pozitive.
Iubirea, compasiunea, înțelegerea, creativitatea, spiritualitatea, toate se nasc în acest mediu de vulnerabilitate.
Schimbarea, transformarea, reinventarea nu este posibilă dacă nu se simțim extrem de vulnerabili.
Și vulnerabilitate din punct de vedere științific înseamnă risc, incertitudine și expunere emoțională.
Și putem purta un dialog cu copilul uitat din noi, copilul înghețat din noi, pentru că foarte mulți dintre noi am înghețat copilul interior sperând că astfel vom îngheța și durerea și suferința. Și putem purta un dialog verbal sau non-verbal, la terapeut sau în plan intim, acasă, fără sprijinul unui specialist. Sau putem să îi scriem o scrisoare sau să purtăm un dialog scris cu el, în care cu mâna dominantă să îi adresăm întrebările și cu mâna non-dominantă el ne va răspunde. Știința arată că această strategie funcționează foarte bine.
Empatia, antidotul rușinii
Dacă vrem să ne regăsim unii pe alții este esențial să înțelegem, să cunoaștem mai bine empatia. Pentru că empatia este cel mai puternic antidot împotriva rușinii.
Iar atunci când vom spune povestea copilului invizibil vom fi copleșiți de rușine.
Și cel mai bun camarad în acest proces este empatia celor din jur, acel ”și eu am trăit asta”.
Însă este foarte important să și oferim empatie, nu doar să primim.
Pentru că în fiecare dintre oamenii pe care îi cunoaștem trăiește un astfel de copil interior. Iar aici îmi permit să adaug și o notă personală: de multe ori, în noi nu stă ascuns doar un copil invizibil, ci și un adolescent invizibil sau chiar un tânăr invizibil.
Perfect de imperfecți
Această lume mare nu are nevoie de oameni perfecți, pentru că oamenii sunt minunat de imperfecți. Însă această lume mare are nevoie ca noi să ne permitem să fim ceea ce suntem meniți să fim. – Gaspar Gyorgy
0 comments