Micul Print pentru al meu print

Am citit prima data “Micul Print” in liceu. Faceam “Literatura pentru copii” si era lectura obligatorie. Primul lucru pe care mi l-am spus dupa ce am terminat cartea a fost: de ce e asta carte pentru copii?

Povestea este plina de mesaje subtile, de probleme filosofice existentiale, pe care copiii nu au cum sa le inteleaga, oricat ai incerca sa i le explici. Cum ar putea intelege un copil de 5 ani problematica uitarii de a fi copil a adultului, cand el, la varsta aceea, nu isi doreste decat sa creasca mai repede, pentru ca are impresia ca daca o sa fie adult o sa faca ce vrea.

Asa ca, in ciuda invaziei de reeditari ale cartii, nu m-am grabit sa ii iau si lui Robert un exemplar.

Am primit in schimb cadou “Micul Print pentru copii – Prietenia“, o carte scoasa de Bebe Librarie, care nici nu reediteaza toata povestea, dar nici nu o repovesteste. Ci extrage din textul original acele fragmente care le vorbeste copiilor despre valoarea prieteniei.

Recunosc ca in momentul in care am primit cartea inca aveam reticentele mele. Darul a fost insa adresat direct lui Robert, care era in plin avant de citit carti noi.

Asa ca, in drum spre casa, in metrou, am citit cu voce tare, nu doar pentru copilul meu va dati seama, “Micul Print pentru copii – Prietenia“.

Stiu, metroul nu e tocmai cel mai bun loc pentru povesti de noapte buna. Dar daca un copil isi doreste atat de mult o poveste, locul in care aceasta prinde viata mi se pare irelevant. Si, spre surprinderea nu doar a voastra, ci si a mea, a stat cumintel si a ascultat povestea pana la capat, in stilul lui personal. Adica, intrerupandu-ma pe ici pe colo, cu intrebari si replici savuroase pentru un intreg vagon (copilul meu avand “bunul” obicei de a vorbi atat de tare cat sa il auda un cartier intreg).

“Auzi la el: Nu vezi ca nu e o oita? E un berbec. Are cornite!” Si rade cu rasul ala al lui colorat, molipsitor. 

Ilustratiile cartii sunt intr-adevar mult mai vii decat cele pe care mi le aminteam eu din cartea citita in timpul liceului. De aceea cred ca si reactiile copiilor sunt mult mai directe.

Am terminat cartea inaintea de a ajunge acasa, iar pe drumul de la metrou pana in fata blocului, Robert s-a declarat foarte multumit de cadoul primit si incantat de noul prieten, Micul Print.

Apoi, pe scari, isi aminteste.

“Mami, dar nu avea si o oita adevarata?

Nu. Avea doar oita din cutie.

Dar de ce tine oita in cutie? Ca e si ea mititica. Are nevoie de aer. De cineva sa o imbratiseze. Draguta de ea”.

N-a prea inteles el cum e cu oamenii mari care sunt preocupati doar de cifre si care uita cat de importanti sunt prietenii, dar oita aia i-a ajuns la suflet. Si, normal, cum a ajuns acasa, si-a cautat oita din plus din pat sa o imbratiseze.

Acum si-a scos din nou cartea din biblioteca. De data aceasta vrea sa o citeasca singur. Pentru oita lui.