Nu, de ce si ba nu

* Publicat in smartandhappychild.ro

Toti copiii trec prin diferite etape de dezvoltare, care tin de definirea personalitatii lor. Durata si manifestarea unei etape difera, insa, de la copil la copil. Pentru ca fiecare este unic si fiecare va avea o personalitate unica, atunci si aceste etape sunt unice in felul lor. Iar parintii ar trebui sa savureze din plin fiecare etapa. Pentru ca, desi unele dintre ele se reintorc ciclic, niciodata nu sunt la fel si, odata cu crestere copilului, isi mai pierd din factorul de amuzament.

Cand eram eu studenta si ma intorceam cu tramvaiul acasa, am vazut o pereche tata – copil in perioada ”de ce”, celebra perioada ”de ce”, cand copilul isi dezvaluia curiozitatea punand o multime de intrebari care incep cu ”de ce” si, pentru fiecare raspuns, gasesc o noua intrebare ”de ce”. Perioada nu imi era deloc straina, invatasem despre ea in liceu, asa ca am recunoscut-o imediat.

Sirul de ”de ce”-uri pornise de la functionarea tramvaiului si ajunsese la fulgere si trasnete. De fiecare data, tatal raspundea cu calm si incerca sa gaseasca un raspuns cat mai pe intelesul copilului. Cred ca depasisera zece intrebari si tot atatea raspunsuri si baietelul tot mai avea un ”de ce”. Pana cand tatal, care cred ca stia ceva fizica si chimie, i-a oferit copilului un raspuns la fel de calm si foarte corect, dar pentru cunoscatori. Nu mai stiu exact raspunsul, dar imi amintesc de parca a fost ieri reactia baietelului. Intai perplex, cu gura deschisa, fara sa respire, apoi un ”ahaaaa” relaxat, de parca in sfarsit intelesese cum merg lucrurile. Mi-a fost evident ca raspunsul nu era ce astepta el, dar nici nu stia de ce cuvant sa isi mai lege un ”de ce”. Am zambit si l-am apreciat pe tata pentru pricepere.

Am zambit si am incercat sa fiu priceputa si atunci cand mi-a venit randul sa reactionez la etapele copilului meu. Imi amintesc cu zambet larg etapa lui ”nu”. O etapa care poate scoate multi peri albi. Copilul pare permanent nemultumit. Mie mi s-a parut mai mult o testare. Si o sa va dau un exemplu concret, care ma amuza si azi si il amuza chiar si pe baiatul meu cand ii povestesc.

Am plecat la plimbare. Avea un an si ceva. Ii placea sa mearga singur, mandru, fara sa fie tinut de mana (ceea ce ducea la discutii si negocieri cand venea momentul sa traversam o strada, dar asta e alta poveste). La un moment dat, s-a oprit.

”S-a intamplat ceva?”, l-am intrebat. ”Nu”, mi-a raspuns sec baiatul meu.

”Atunci, hai sa mergem”, am continuat eu cu ceea ce mi se parea evident. ”Nu”, a raspuns el la fel de sec.

”Stam aici?” ”Nu.”

”Ne intoarcem acasa?” ”Nu.”

”Pai, atunci, hai sa mergem”, am reluat eu.  ”Nu”.

”Deci mai stam aici”. ”Nu”.

Deci nu mergeam mai departe, nu ne intorceam, nu sasteam acolo. Ma bufnea rasul. M-am abtinut, insa. Si am ramas in loc pana cand cel mic mi-a zis ”Hai”. Si ne-am continuat drumul.

Din ”nu” a derivat o perioada scurta de ”ba nu”, o etapa la fel de savuroasa.

Imi amintesc ca la un moment dat a vazut o motocicleta care se sustinea in cric. Mi-a spus clar ca acea motocicleta o sa cada si o sa se strice. I-am explicat ca rolul cricului. Explicatia mea nu l-a convins, insa. Cred ca mi-a spus de douazeci de ori ”Ba nuuuu, o sa cada” sau ”Ba nuuuu, face buf”. De fiecare data i-am oferit aceeasi explicatie. Aproape jumatate de ora. Pana cand a zis ”Da, stiu” si si-a vazut de drum de parca nu trecuse decat o secunda.

Perioada lui ”de ce” mi se pare in continuare la fel de fermecatoare, pentru ca al meu baiat inca are o doza mare de ”de ce”-uri pregatite pentru mine. Poate pentru ca nu i-am retezat-o niciodata, obosita de atatea intrebari, poate pentru ca n-am gasit niciodata raspunsul care sa il incuie si pentru ca, si atunci cand nu stiam cum sa ii raspund, i-am spus onest ca nu stiu, dar ca voi cauta si ma voi interesa si ii voi raspunde. Mie mi s-a spus intotdeauna ca nu e o rusine sa nu stii, ci sa nu intrebi, sa nu cauti sa afli raspunsul (lucru care mi-a fost de ajutor cat am lucrat in presa scrisa), si incerc sa ii transmit si copilului meu aceeasi credinta.

Acum imi place la ”de ce” ca are si propriile pareri cu ”poate ca”. Iar unele variante de ”poate ca” sunt atat de creative si de amuzante, ca ma opresc in drum si il iau in brate sau il pup apasat de drag.