Nu exista copil timid

Cum recunoastem un copil timid?

O sa ti se para ciudat, poate, dar eu nu cred ca exista copil timid. Si eu am un copil care este privit de multi ca fiind timid. Chiar si eu am facut candva greseala de a-l considera asa. Dar, in timp, mi-am dat seama ca lucrurile sunt altfel.

Stiu, la prima vedere, un copil care se ascunde dupa un parinte atunci cand este intrebat cum il cheama sau care lasa privirea in jos cand i se vorbeste este catalogat imediat ca fiind timid, asta ca sa nu zicem ca multi gandesc despre copilul in cauza ca este prost crescut. Partea cea mai interesanta este ca pe cat de ofensati se simt cei carora copilul nu le raspunde in niciun fel, de zece ori mai mult se simte stanjenit parintele. Iar ”timiditatea” ii este imediat la indemana pentru a scuza comportamentul copilului.

Dar hai sa ne distantam putin de privirile pline de judecata ale celorlalti si sa privim putin imaginea de ansamblu. Cand si cum apare aceasta timiditate? Pai, esti impreuna cu copilul si mergi intr-o vizita sau te intalnesti pe strada cu un cunoscut. Pentru tine, ca adult, este un cunoscut. Pentru copil, in schimb este un strain. Chiar daca e matusa, vecina sau chiar bunica, pentru copil in afara de mama, tata si eventual adultul – bona sau bunic – care are grija de el in fiecare zi, cand parintii sunt la munca, toti ceilalti sunt niste straini. Ii vede rar, nu ii cunoaste ca oameni mai deloc – decat ca este matusa sau prietena X, nici ei nu-l cunosc prea bine pe el – decat din pozele de pe Facebook, deci nu exista o relatie care sa ii confere copilului o anumita siguranta de exprimare.

Revenind la intalnirea cu acel cunoscut. In secunda doi, de fapt inainte de prima secunda, inainte sa apuci tu sa saluti, cunoscutul respectiv sare (verbal) pe copil si il intreaba diverse. Copilul se ascunde imediat dupa tine sau lasa privirea in jos si ignora total adultul ”cunoscut”. Vi se pare familiara imaginea? Cum e copilul? Prost crescut sau timid, depinde al cui e, nu? Va propun sa va ganditi altfel: va intalniti cu cineva cunoscut si va baga direct mana in buzunar sa vada cati bani aveti sau, fiind la restaurant, va treziti in farfurie cu furculita unui cunoscut cu care nu erati la masa, care va ia o bucata zdravana din friptura si va confirma ca e foarte buna. Cum va simtiti? Va place?

Cam asa sta treaba si cu cei mici. Ei se simt invadati. De fapt ei nu sunt timizi, ci ei tin foarte mult la spatiul lor intim. Peste care nu intra oricine si oricum. Ci trebuie sa le dea ei permisiunea. Nu ati observat ca toti acesti copii pe care ii consideram timizi, dupa cateva clipe de familiarizare cu noul context, devin foarte prietenosi si uneori chiar tupeisti? Daca ar fi timizi, lipsiti de curaj, nu ar scoate un sunet pe toata durata vizitei, nu? Nu ar mai rasturna universul pe dos. Si nici nu ar trece direct la actiune la a treia vizita in aceeasi casa, cu aceiasi oameni, in decursul a doua – trei saptamani.

Prima data cand mi s-a spus despre copilul meu ca e genul care tine la spatiul sau intim a fost cand acesta avea doar patru luni. Nu ii placeau jucariile acelea de tipul carusel prins de pat, daca erau prea aproape de el. Daca pastrau o anumita distanta, era foarte incantat, gangurea, zambea. Cum le apropiai, cum incepea sa vocifereze. Atunci nu am dat importanta aspectului indicat de doctor. Mult mai tarziu am facut legatura intre acea manifestare si faptul ca astazi copilul meu prefera adultii care nu sar pe el sa il imbratiseze sau sa il pupe, ci se coboara la nivelul lui, pe covor, sa se joace cu el pastrand o anumita distanta. Pentru ca, la final, sa sara singur de gatul acestor persoane.

Acum, pentru ca sunt ceva mai constienta de aceste aspecte, am si sfatuit cateva tinere mamici sa nu se mai impancienteze atunci cand bebelusii lor de 4 – 6 luni incep sa planga daca sunt luati in brate de bunici sau alte rude sau alti prieteni de familie. Si le-am sfatuit ca, atunci cand se intalnesc cu bunicii sau prietenii respectivi, intai sa vorbeasca adultii intre ei, sa lase un timp de acomodare pentru copil cu noile voci si abia apoi sa incerce sa paseze copilul in bratele celorlalti adulti. Si ma bucur ca sfaturile mele au dat roade si asa mamica a si putut sa plece sa rezolve diferite probleme in oras, lasand copilul singur in grija bunicilor respectivi.

Si totusi nu toti copiii sunt asa?

Nu, bineinteles ca nu. Asa cum nu toti copiii – sau chiar adultii – sunt pofticiosi. Asa cum nu toti sunt artisti sau sportivi. Nici nu trebuie sa fie toti la fel. Si nici noi nu trebuie sa le cerem sa fie la fel.
Problema cred ca este de fapt a adultilor, copiii sunt perfect normali. Noi, adultii, tinem foarte mult la parerea celorlalti, la cum suntem perceputi, si de aceea punem presiune pe copii sa fie intr-un anume fel. Credem ca daca un copil nu se incadreaza intr-un anumit tipar, ni se vor pune la indoiala calitatile de parinti, ca sa fiu draguta si sa nu spun ca vom fi judecati ca niste parinti ingrozitori. Pentru ca, de fapt, noi avem frustrarile noastre. Noi, ca parinti, facem o gramada de greseli. Dar vrem sa aratam in fata lumii ca suntem minunati. Dar nu suntem perfecti, nici nu exista parinte perfect si nici vreo competitie intre cine este mai parinte decat cine.

Stiu ca cel mai greu sa inteleaga acesti copii sunt parintii care nu sunt asa, adultii care sunt foarte dezinvolti, care socializeaza oricand si cu oricine, care par prietenosi si increzatori. Spun par, pentru ca am intalnit multi adulti de acest gen, dar care in realitate erau foarte critici si nemultumiti cu ei insisi si propria viata, care nu aveau prea multi prieteni sau chiar deloc – prieteni din aceia in care sa te increzi total si in mainile carora sa iti pui viata, pentru ca de fapt, dincolo de toata exuberanta lor si aparenta lor incredere in sine, ei sunt intr-o continua lupta de a demonstra ca ei sunt buni si ca nu e usor sa ajungi la nivelul lor. Si, de multe ori, sunt de fapt destul de singuri.

Ce pot face parintii ca micutilor sa nu li se adune si mai multe frustrari din cauza faptului ca sunt catalogti drept  timizi?

In primul rand, sa nu il catalogam noi ca fiind timid, mai ales in prezenta adultilor straini despre care vorbeam. Pentru ca e ca si cum i-ai spune ca are o boala incurabila. Capacitatea de adaptare la o anumita situatie, chiar si de acest gen, se poate educa, daca este tratata corespunzator.
Frustrarile legate de ”timiditatea” copilului sunt ale noastre, ale parintilor, nu ale copilului. Pentru el, acea intalnire, este doar o traire, iar dorinta de a se ascunde, e doar o emotie, pe care trebuie sa invete sa o gestioneze. Iar rolul nostru, ca parinti, este chiar acesta de a-l ajuta pe copil sa gestioneze emotiile care pot aparea in astfel de situatii.

Daca mergem intr-o vizita sau urmeaza sa primim musafiri, este bine sa pregatim copilul. Sa ii explicam ce se va intampla, ce vom face, cum vom saluta, cine si cui va oferi florile sau cadoul, daca e o aniversare, sa ii oferim cat mai multe detalii despre cum se vor desfasura lucrurile ca sa nu i se mai para atat de straine si poate putin infricosatoare.

Probabil ca prima oara, a doua oara, nu va reactiona conform dorintelor noastre, dar noi vom continua sa ii explicam, sa ii dam exemple concrete despre cum ar fi trebuit sa raspunda intr-un numit moment sau altul. Si, poate cel mai important, il vom intelege si ii vom valida sentimentele. Ii vom spune ca nici noua nu ne placea cand eram copii si mergeam in vizita la matusa nu stiu care.

Ca nu aveam jucariile noastre, ca nu erau alti copii cu care sa comunicam, ca nu ne placea mirosul din casa respectiva, in fine, ceva ce ne poate aduce la acelasi nivel cu propriul copil, adaugand ca tocmai pentru ca am mers, desi la inceput nu ne-a placut, am vazut la matusa prima chitara si asa am descoperit ca ne place muzica, sau ca asa am cunoscut-o X, care atunci era tot un copil strain, dar care a devenit cea mai buna prietena, gasiti voi niste exemple frumoase.

Ideea e sa ii transmitem copilului ca nu e nimic ciudat sau gresit la el, ca sentimentele lui sunt normale, dar ca uneori comportamentul, manifestarea sentimentelor, trebuie imbunatatita, pentru ca din situatii aparent neplacute putem avea parte de bucurii foarte mari.

Cum trebuie sa reactionam noi, parintii, atunci cand cineva ne abordeaza copilul si pentru ca acesta refuza sa-i raspunda, acea persoana fie sa-l intrebe daca e timid sau sa tot insiste sa vorbeasca cu el?

In primul rand, sa ne mentinem zambetul pe buze, sa ne comportam firesc si sa preluam cat mai mult din presiunea pusa in momentul acela pe propriul copil. Ati observat ca cu cat adultul sau chiar parintele insista ca cel mic sa aiba un anumit raspuns, acesta apleaca si mai mult capul si parca se face din ce in ce mai mic? E ca atunci cand bati un cui. Cred ca in mintea copilului chiar asa si suna vocea sau vocile adultilor insistenti, ca un ciocan.

Cel mai bine cred ca e sa raspunzi la intrebari, ca si cum ti-ar fi fost adresate tie. Probabil ca adultul o sa faca si gluma cu pisica mancatoare de limbi (oare de aici vine si denumirea acelor fursecuri – limbi de pisica?!).

Dar tu, ca parinte preocupat in special de binele si confortul psihic al copilului tau, vei lasa glumele sa treaca neobservate si vei redirectiona atentia interlocutorului spre alte subiecte. Ai sanse sa ai surpriza ca propriul copil sa intervina cu o replica la discutia voastra de adulti. Semn ca se simte confortabil, nu ca i s-a sters timiditatea cu buretele.

Ce au de pierdut micutii timizi?

In principiu, nu au nimic de pierdut, pentru ca – asa cum spuneam – nu sunt timizi. Sau oricum, ”timiditatea” nu e o boala, nu e un handicap, nu lasa pe nimeni infirm.

Au foarte mult de pierdut insa daca noi, ca adulti, pentru ca nu ma refer doar la parinti, punem prea mult pret pe aceasta ”timiditate” si la fiecare miscare pe care o fac ii imbracam imediat in ”timiditate”.

Am vazut situatii cu astfel de copii, asa-zisi timizi, care in momentul in care interactionau cu adulti pe care incepusera sa ii cunoasca, adultii respectivi se duceau spre ei cu replica: ”hai, ca nu iti fac nimic, stiu ca nu vrei sa ma apropii” sau ”pe tine nu te bag in seama, ca esti timid”. Copilul nici nu avea dreptul sa fie altfel. Poate ca el, dupa intalnirile repetate, s-ar fi simtit mai in siguranta si s-ar fi aratat mai deschis, dar n-a mai fost lasat si atunci s-a retras iar. I-a fost aruncata in fata ”timiditatea” si el a primit-o cu bratele deschise.

Si ma intorc la intrebarea despre ce am putea noi face pentru a preveni situatii de acest gen. De la primele remarci ale celorlalti referitoare la ”timiditatea” copilului, am putea spune ”e prima data cand venim la voi, e normal ca intai sa vrea sa studieze casa, ceea ce o sa vreau sa facem si noi” sau ”nu ne-am mai vazut de mult, trebuie sa ne aducem aminte impreuna cum a fost ultima data cand ne-am vazut”. Fara a ne avanta cu negatia ”nu, nu e timid”, de parca am vrea sa il asiguram ca nu e bolnav, desi stim si noi ca e, dar ne mintim unii pe altii. Si, mai ales, incluzandu-ne cumva in aceeasi zona de confort cu cel mic.

Poate acest gen de copil sa isi faca prieteni? Nu risca, din cauza faptului ca este catalogat timid sa fie numit ciudatul clasei si sa fie izolat? Cum gestionam treaba asta?

Da, bineinteles ca isi poate face prieteni. Ba chiar unii adevarati, de-o viata, cum se spune. Tocmai pentru ca sunt foarte selectivi cu cei pe care ii lasa sa depaseasca o anumita bariera si sa se apropie de ei, acesti copii si adulti – pentru ca acest tip de ”timiditate” nu este specifica doar copiilor, ci este intalnita in egala masura si in randul adultilor, creeaza legaturi puternice cu cei carora le permit sa intre in spatiul lor intim, legaturi de prietenie sincera, care depasesc distanta in timp si spatiu.

Referitor la mediul scolar, copiii pot fi izolati de grup sau de anumite grupuri din multe motive, nu doar ”timiditatea” unui copil. Plus ca, spre surprinderea multora, cei mai multi copii pe care avem tendinta sa ii catalogam timizi ajung sa fie foarte dezinvolti si chiar lideri de grup in mediile scolare. Pentru ca, asa cum spuneam, ei nu sunt timizi, ei doar au nevoie de mai mult timp pentru a se adapta la un anumit context.

Plus ca nu trebuie sa facem confuzie intre reactia sau comportamentul unui copil in fata unui adult strain si comportamentul aceluiasi copil intr-un grup cu membri de varste asemanatoare lui. Copilul meu, spre exemplu, este foarte ”timid”, incat pe unii adulti ii si enerveaza cu ”timiditatea” lui. Dar la gradinita e ceea ce unii ar numi ”capul rautatilor”, spune tot ce are pe suflet, mai ales cand nu ii convine ceva si se simte nedreptatit, pune intrebari incomode, numai ”timid” nu e.

Dar, la fel, daca intr-o clasa doamna educatoare sau doamna invatatoare sare cu etichetari si pune foarte mult accent pe ”timiditatea” unui copil, da, acest comportament poate afecta foarte mult dezvoltarea copilului, inclusiv dezvoltarea sa sociala.

Comunicarea permanenta si deschisa cu cel mic ne poate ajuta pe noi, ca parinti, sa ne dam seama de pozitia lui intr-un grup si de sentimentele copilului fata de acea pozitie. Se poate intampla ca un copil sa faca parte dintr-un grup mai restrans intr-o clasa, aparent dat la o parte de grupul majoritar, dar copilul sa se simta foarte bine in grupul minoritar, iar copiii acelui grup sa ii fie mai apropiati ca si caracter si subiecte de interes, decat grupul ”lider”.

Cred ca si in domeniul ”timiditatii”, ca in multe altele cand vine vorba de copii si relatia parinte – copil, trebuie sa nu proiectam pe copii asteptarile noastre de adulti.

Ar trebui sa ne ducem copilul catalogat ca fiind timid la psiholog?

Stiu ca a devenit deja un curent dusul copilului la psiholog. Acum, sa ne intelegem, nu vreau sa diminuez rolul psihologului. Ba chiar cred ca este foarte important sa ai deschidere pentru consultarea unui psiholog. Dar in primul rand pentru tine ca adult si ca parinte. Am auzit atatia parinti spunand ”cred ca e ceva in neregula cu copilul asta, trebuie neaparat sa il duc la psiholog”, incat – uitandu-ma si la parinti – am ajuns la concluzia ca orice parinte care are astfel de porniri ar trebui sa respire adanc si sa se intrebe intai de toate daca nu cumva el, ca parinte, este cel care are nevoie de un psiholog.

In foarte multe situatii de crize ale copilului, problema este de fapt la parinte, la presiunea pe care o pune pe copil, la asteptarile total gresite pe care le are de la copil, la comparatiile nesfarsite cu alti copii, la situatia conflictuala dintre parinti, la instabilitatea emotionala a parintelui sau stresul si starea de continua agitatie a adultului, pe care copilul o resimte si o exprima asa cum poate el.

Cand cred ca trebuie sa fim totusi mai atenti si chiar sa apelam la un psiholog? Atunci cand comportamentul copilului se schimba drastic si nu in bine. Daca, spre exemplu, copilul nostru era foarte dezinvolt, capacitatea sa de adaptare la medii si oameni noi era foarte ridicata, dar dintr-odata acesta nu mai vorbeste cu cei din jur, sta mai mereu cu privirea plecata, da, atunci poate e cazul sa te intrebi daca nu cumva s-a intamplat ceva, ceva negativ care l-a afectat puternic.

La Centrul Mini Me sunt sute de copii. Vorbim de o generatie a copiilor timizi?

Cred ca mai degraba este vorba de copii emotivi. In sensul ca sunt copii cu un anumit nivel de inteligenta emotionala innascuta. Copii pentru care nivelul de ”rezonanta” cu adultul, fie el parinte, bunic sau profesor, este foarte important. Copii care sunt influentati destul de usor de nivelul de echilibru emotional al adultilor sau al celorlalti copii din jur. Copii care isi manifesta emotiile mult mai usor si mai deschis decat poate am facut-o noi cand eram de varsta lor.

Cred ca uneori tocmai aceasta emotivitate ridicata a copiilor este confundata cu timiditatea. Si tocmai de aceea cred ca trebuie sa fim corecti in evaluarea comportamentului propriului copil, pentru a-l ajuta sa gestioneze corect emotiile si exprimarea lor, in loc sa il impingem cu tot cu emotii dupa cortina timiditatii.

Cei timizi au ajuns asa pentru ca sunt prea cocolositi acasa si pentru ca nu au fost lasati de parinti sa dea nas in nas cu greutatile vietii, asa cum sustin foarte multi specialisti in parenting?  Asta sa fie motivul?

Revin la exemplul concret al bebelusilor de 4-6 luni sau mai mult care plang atunci cand, intr-o vizita, sunt pasati imediat in bratele unui alt adult. Poate fi vorba la ei de cocolosit? Putem spune de un copil de 4 luni ca e alintat si rasfatat si ca plange de timid ce e?

Plus ca ma am chiar pe mine ca si contra-exemplu. Eu am fost toata viata copilul ”timid”.

Desi am avut cheie de gat de la patru ani, desi am fost trimisa singura in tabere de la trei ani, desi am stat si singura in casa si noaptea la cinci ani, cand mama era la spital, la tatal meu recent operat. Am fost ”timida” mereu, desi am plecat de langa parintii mei la 15 ani si am invatat sa gestionez un buget mic si sa ma bucur de ceea ce am si am inceput sa lucrez din primul an de facultate. Si sunt ”timida” si astazi desi interactionez si socializez profesional aparent deloc ”timid”.

Realitatea e ca, acum fiind mai mare si mai constienta de multe lucruri, stiu ca n-am fost niciodata timida, ci doar emotiva. Ca tremuram toata la examene, dar am avut intotdeauna rezultate bune. Ca mi s-au inrosit urechile de cate ori am vorbit in fata clasei, dar intotdeauna i-am facut pe copii sa interactioneze frumos, ca mi se strangea stomacul cand ma ridicam sa pun intrebari in conferintele de presa, dar de multe ori am obtinut raspunsuri care au schimbat toata stirea evenimentului.

Si, din aceeasi ”timiditate”, la o petrecere unde nu cunosc prea multa lume, stau la inceput relativ retrasa, dar la finalul serii iti pot spune numele persoanelor invitate si despre profilul lor, mai bine decat multe alte persoane sociabile prezente, plus ca pe multi ii pot si recunoaste ulterior.
Poate tocmai de aceea imi este si mai usor sa ii inteleg si sa nu ii judec pe copiii ”timizi”.

Un mesaj, la final, pentru parintii de copii timizi?

Dragii mei, nu va faceti griji, nu aveti copii timizi. Doar aveti grija sa nu ii transformati voi in copii si adulti timizi, rusinosi cu ei insisi, lipsiti de curaj si neincrezatori in sine!

Interviu acordat pentru Click Sanatate