Poveste neterminata. Sa continui? Si ce final sa aleg?

In urma cu o luna, am inceput sa scriu o poveste. Despre prietenie si incredere. Despre iubire si legaturi de-o viata. Despre acea persoana in mainile careia ti-ai lasa nu doar propria viata, ci viata copiilor tai.

Desi scenele au curs de la inceput in inima mea, nu am terminat povestea. Pe de o parte, din lipsa de timp, pe de alta pentru ca am oscilat intre doua finaluri.

Iar acum, ma intreb daca mai are sens sa duc pana la capat povestea si ce final sa aleg.

* * *

O privea cum doarme. Ai fi zis ca e cel mai fericit om de pe pamant. Nimic din acel chip nu trada chinul sufletului. Si al trupului.

O privea si ii venea sa planga, sa loveasca cu pumnii, sa urle cum nu mai urlase vreodata.

De ce se intampla asta? De ce tocmai ei? Cea mai buna prietena, sora, sprijin, confidenta. Sufletul sau pereche. Daca s-ar putea vorbi de suflete pereche intre doua prietene din copilarie, vecine de bloc si colege de banca.

Ioana fusese totdeauna sursa ei de energie. Mereu eleganta, optimista si dornica de aventura si descoperit locuri noi, Ioana ii oferise Ramonei sansa la un soi de alta viata intr-un univers paralel.

Ramona era genul acela cu picioarele adanc infipte in pamant, cum se spune. Cuminte, ascultatoare, sarguincioasa, premianta, mega-constiincioasa la job si niciodata in afara cuvantului sotului. Noroc ca daduse norocul pe ea si avea un barbat care o adora si prin urmare nu avea pretentii de casnica sau gospodina de la ea. Ba chiar o indemna sa arate mai multa iubire de viata.

Probabil ca acesta era motivul pentru care Dan, sotul Ramonei, o acceptase pe Ioana in viata lor, neconditionat.

Desi nu intelegea intru totul relatia dintre ele, nu comentase niciodata de ce aveau luni intregi in care nu-si scriau nici macar un sms scurt, nici vorba de telefoane sau intalniri, si apoi, dintr-o data, se regaseau si parea ca nu trecuse nici macar o zi de la ultima lor discutie.

Cumva, pe ascuns, Dan spera ca Ramona sa se molipseasca cu efervescenta Ioanei, sa isi doreasca sa calatoreasca mai mult, sa mearga la petreceri sau macar sa iasa din casa mai des.

Ramona parea sa traiasca, insa, mai mult in, din si prin cartile pe care le traducea.

Cu toate asta o iubea nespus si nu si-ar fi inchipuit viata fara ea.

Cand Ioana revenea in tara – am uitat sa apun ca plecase imediat dupa facultate intr-un schimb de experienta si de atunci calatorise in aproape toata lumea, fara sa isi doreasca sa se intoarca acasa -, Ramona se transforma, devenea parca alt om. Era vesela, pusa pe sotii, zambea intr-una si visa. Visele ei ramaneau mereu la nivel de vise, dar macar atunci cand Ioana era prin preajma, Ramona avea curaj sa viseze cu voce tare.

Cand Ioana era in tara, pentru Ramona nu mai exista nimeni si nimic altceva. Era ca si cum intreg universul se estompa si nu existau decat ele.

La inceput, lui Dan i se paruse suspicioasa toata treaba. Metamorfoza Ramonei parea cel putin dubioasa. Dar dupa ce zilele treceau si Ioana se intorcea in calatoriile ei, iar Ramona revenea la felul ei cuminte de a fi, Dan tanjea dupa acea Ramona care nu dormea nici doua ore pe noapte, dar avea mereu energie de noi planuri, de cluburi si iesit in oras sau de weekenduri aiurea prin tara, fara o destinatie anume.

Acum, desi Ioana era in tara, nimic nu mai era la fel.

Ramona statea langa patul de spital si o tinea pe Ioana de mana.

De cate ori nu se tinusera ele de mana. Doar ca atunci topiau la propriu pe strazi.

Isi aminti cum se distrasera pe seama unor tipi spunand ca ele doua formau un cuplu.

Deodata, Ioana tresari in somn.

“Rezista”, sopti Ramona, mai mult pentru ea. Si Ioana se linisti.

“Rezista”. Asa ii spusese si Ioana, la telefon, cu noua ani in urma, cand Ramona o sunase disperata ca i se rupsese apa, iar Dan nu raspundea la telefon.

“Rezista”, ii repetase Ioana. “Si inchide naibii telefonul, sa te sune omul tau”. Asa vorbea Ioana despre Dan. Nu-i spunea niciodata pe nume. “Omul tau” sau chiar “omul Ramonei”. Mai ales cand era si Dan prezent. Parca incercand sa o lege mai mult pe Ramona de Dan si sa o rupa cumva de ea, prietena de-o viata.

Si Dan sunase. La o secunda dupa ce Ioana ii inchisese in nas telefonul, pentru ca Ramona nu voia sa incheie apelul. Dan presimtise cumva si isi aranjase exact la ora aia o intalnire relativ aproape de casa. Iar cand primise apelul de la Ramona o pornise deja spre casa, in timp ce-si suna clientul sa anuleze tot. “E ziua cea mare”, ii spusese direct, fara nicio alta introducere.

“Ai rezistat! Ai vazut?”, i-a spus Ioana Ramonei cand aceasta iesea din maternitate.

Ramona habar nu avusese ca Ioana incercase sa ajunga in tara mai devreme, sa-i fie alaturi, dar singura varianta posibila fusese chiar ziua in care avea sa vina cu bebe acasa.

Stia doar ca, din momentul in care ajunsese la spital, Dan statuse tot timpul cu Ioana la telefon sa-i descrie secunda cu secunda prin ce trecea Ramona, cum decurgea nasterea.

“E bine? Spune-mi ca e bine!”, ii urla Ioana la telefon.

“Da, e bine! O sa fie bine! Si cred ca ar trebui sa inchid acum”, raspundea Dan.

“Nuuu!”, se auzeau tipand aproape concomitent Ioana si Ramona.

Era un soi de pact. Cumva, aveau sa treaca amandoua prin asta, impreuna. Si daca nu se putea altfel, decat cu Dan la telefon pe post de translator, asa avea sa fie.

“De ce tipa? E ok? E totul ok, nu-i asa?”, se impacienta Ioana la celalat capat la firului.

“Da. E normal. Trebuie sa impinga. Si presupun ca doare”, raspundea calm Dan.

“Gata? E gata? Ii vezi capul?”, continua Ioana.

“Nu vad nimic. Sunt langa Ramona. La capul ei”, raspundea sacadat Dan.

“Lasa, ca pe Ramona o stii! Cum e bebe?”

Bebe era bine, frumos si parea ca seamana cu Ramona.

Din fericire, nasterea durase putin. Din categoria aia de glumeste lumea ca a stranutat o data si gata copilul. Nici chiar asa, dar dupa 30 de minute, Dan i-a spus Ioanei “Acum inchid. Ma duc cu bebe la neonatogie”.

“Si eu?”, a strigat Ioana. “Vreau poze!”. Dar Dan inchisese deja.

Ioana a venit in tara incarcata cu trei trollere uriase cu hainute si plusuri. Avea haine de toate marimile pana la 2 ani.

Dan se intreba cat platise pentru kilogramele suplimentare la bagajul de cala. Dar Ramona nu a spus decat atat: “Ne mai trebuie un dulap!”.

* * *

Povestea ar fi trebuit sa continue.

– despre primele saptamani de la nastere, cand Ramona si Ioana se purtau ca si cum ele erau parintii copilului, ca si cum Dan nu exista

– despre momentul in care Ioana anunta ca trebuie sa plece si Ramona are un atac de panica – cum se va descurca ea cu copilul? ce o sa faca singura?; moment in care Dan preia fraiele si ia locul ambelor fete pana cand Ramona prinde din nou curaj (cu ajutor) sa se apropie de copil

– despre vizitele periodice ale Ioanei (nasa copilului Ramonei) cand Dan stia deja ca va fi scos din peisaj pentru cateva zile

– despre anuntul Ioanei ca renunta la calatorii si se stabileste in Belgia; decizie care o doare mai mult pe Ramona, care se simta tradata – cum mai viseaza ea la alte lumi? cine o mai poarta in colturi uitate de lume?

– despre mesajul „ciudat” pe care il primeste Ramona de la Ioana: „Venim acasa. Eu si fata ne intoarcem acasa”; Ramona incepe sa isi faca in minte tot felul de scenarii despre motivele pe care Ioana le-ar avea pentru a se intoarce in tara doar ea si copilul ei, pentru a descoperi apoi tragedia Ioanei ascunsa de ceva timp si tragedia careia nu ii mai poate face fata – sotul decedat intr-un accident de masina si Ioana suferind de o boala incurabila

– asa revine povestea la scena initiala, cu Ioana la spital, spunandu-i Ramonei ca isi doreste ca cea mai buna prietena a ei, sufletul ei pereche, sa ii fie mama fetitei ei

* * *

Aici am inceput sa oscilez intre doua variante:

– Varianta in care, cu ajutorul unui avocat, Ramona va fi intr-adevar mama fetitei prietenei ei si, practic, intreaga poveste este spusa de fetita, acum mare

– Varianta in care dorinta Ioanei nu poate deveni realitate; Ioana pleaca din spital si decide sa stea alaturi de fetita ei cat de mult este posibil, pregatind-o pe cea mica pentru ce va urma si explicandu-i ca, indiferent unde o vor duce drumurile dupa ce mama nu va mai fi, mama ei va fi mai departe Ramona, care oricum a fost totdeauna a doua ei mama. Iar scena finala, in mintea mea, era asa: asistentul social care se ocupa de cazul lor (pentru ca Ioana se zbatea in continuare sa obtina, legal, acceptul ca Ramona sa ii infieze copilul) vine acasa la Ioana si o gaseste pe fetita in fata casei; si o intreaba „Unde este mama?”, iar fetita ii raspunde cu lacrimi in ochi: „Mama nu mai e. Mama s-a dus”. Si asistenta, intelegand cumva ce se intamplase, continua: „Si tu ce faci aici?”, iar fetita ii raspunde: „O astept pe mama”.

* * *

Acum stau si ma intreb daca are sens (nici nu stiu daca mai am putere) sa continui povestea, sa o scriu asa cum o aveam in minte.

Oricum n-as sti ce final sa aleg.