Prietenia e terapeutică. Și sfântă.

Prietenia e terapeutică. Cuvintele nu îmi aparțin. Le-a spus Gaspar Gyorgy intr-un interviu pe Pagina de Psihologie. Dar cum lucrurile înțelepte trebuie date mai departe, am zis că merită, poate, să facem din acest concept un soi de crez. În plus, pentru că, nu mă pot abține, trebuie să vin și cu niște completări. Prietenia este sfântă. Vorbim despre prietenia adevărată, bineînțeles.

Personal, mă număr printre acei oameni foarte norocoși care, probabil, la prima vedere, pare că nu are mulți prieteni, pentru că nu e neapărat genul de persoană super-mega-extra-sociabilă, care să iasă în evidență sau să își facă ”prieteni” în 5 secunde într-o liotă de necunoscuți. Sunt mai degrabă genul analitic, care n-are niciun stres în a sta singur și a-i observa pe ceilalți și a se apropia doar de aceia (puțini, foarte puțini) cu care rezonează. Sau deloc, dacă nu e cazul

”N-aș fi zis despre tine niciodată că nu ești sociabilă”, mi-a spus la un moment dat o prietenă, deși nu o dată m-a găsit singură la masă, văzându-mi de ale mele

Chiar dacă aparent sunt o solitară, mă bucur de niște prieteni minunați. Prieteni care mă ascultă, pe care îi ascult. Prieteni pe care îi sun când am niște frământări, când simt nevoia să mă descarc sau doar să împart o cafea – chiar și ”la telefon” Prieteni care, la rândul lor, mă sună pentru aceleași lucruri de mai sus și altele. Prieteni care te iau așa cum ești, cu bune și cu rele, prieteni care nu te judecă, ci eventual te îndrumă, prieteni care sunt alături de tine, te susțin, îți dau acea energie și putere să mergi mai departe.

Nici unul dintre ei nu este psiholog, nici eu nu sunt de meserie, chiar dacă am mai avut eu ceva tangențe niște ani cu psihologia (cândva puteam spune definiții și concepte din domeniu, chiar și abia trezită din somn), dar cumva – poate natural – avem acest ceva special care ține de o relație terapeutică: capacitatea de a asculta și deschiderea de a vorbi deschis. Și, deși relația aceasta este reciprocă, găsim în noi și între noi, fără să ne vorbim, echilibrul de a nu ne ”văita” în același timp

Și mai e ceva în prieteniile acestea. Orice discuție înseamnă descărcare și încărcare. Descărcare de durere, frustrări, diferite apăsări interioare, și încărcare cu energie pozitivă, cu optimism, încredere și auto-apreciere.

Pentru toate acestea, sunt perfect de acord cu Gaspar: prietenia e terapeutică.

Dar vreau neapărat să adaug că este și – să-i spunem – sfântă.

Eu cred că oamenii pe care îi întâlnim – poate pentru scurt timp sau care poate ne sunt mai mult timp alături – nu vin în viața noastră întâmplător. Ne sunt cumva aduși în cale de Univers (sau Dumnezeu, sau cum vreți voi să spuneți, – de aici și ideea de ”sfânt”) atunci când avem nevoie, cu sprijinul și lecția de care avem nevoie, chiar dacă nu realizăm mereu.

Dacă privesc în urmă, și mă gândesc doar la prieteni, nu și la oamenii cu care m-am intersectat trecător pe drumul meu, pot spune cu tot sufletul că Universul mă iubește. Pentru că nu a existat moment, etapă din viața mea în care să nu am alături cel puțin un prieten adevărat. Un prieten cu care să împart timp și suflet. Un prieten care să mă ridice când poate mă simțeam jos și să mă înalțe și mai sus când deja urcasem.

E adevărat, unii dintre acești prieteni nu mai sunt fizic lângă mine. Timpul, distanța, cărările diferite, ne-au depărtat la un moment dat, treptat sau dintr-o dat (din fericire unii îmi sunt încă prieteni, chiar și peste mări și țări). Însă Universul a avut mereu grijă și mi-a adus mereu aproape pe cineva. Nu aș putea însă că cineva a fost înlocuit. Nu în inima mea, cel puțin. Pentru că știu că, într-un anumit moment, am mers înainte sau am stat unde trebuie datorită acelui prieten. Și mai știu că am ajuns în acest punct și datorită tuturor prietenilor pe care i-am avut și îi am în viața mea.

Din perspectiva aceasta, a grijii Universului pentru sufletul și a aducerii aproape a unui alt suflet de care e nevoie, prietenia este pentru mine sfântă. Și, ca orice lucru sfânt, trebuie prețuită ca atare.

Așa că, dragii mei prieteni, care ați fost și care sunteți, pe care vă aud zilnic la telefon sau mai rar, dar fără vreun dram de legătură știrbită, vă mulțumesc! Și sper că sunteți mândri să îmi spuneți ”prieten”! Eu sunt tare norocoasă să vă am! Prietenia voastră e aer pentru mine! Vă mulțumesc!