Povesti pentru copii

printre flori (1)

By  | 
Probabil fusese uitat sub o frunza strivita de roua. Sa tot fi trecut un veac sau mai bine. Nu-si amintea. Si treaz de numai cateva clipe se temea sa iasa din culcus. Simtea ca nu mai are pe nimeni. Ca fratii si surorile s-au transformat demult in stele care apun si rasar si ca doar el a ramas in urma, pe pamant. Nu avea cum sa stie care e adevarul si se temea ca lucrurile stateau exact cum simtea.
Isi aminti de copilarie. Cati ani or fi de-atunci? Erau doar cinci frati. Era ciudat, toti ceilalti copii aveau nenumarati frati, dar ei erau doar cinci, doua fete si trei baieti. Dar ce nebunie era cand aveau toti chef de joaca. Zburau de colo-colo, radeau de petele pe care le aveau pe spate si se jucau cu oamenii asezandu-se pe umerii lor.
Nu vroiau sa se desparta, asa ca zburau peste tot impreuna. Si intr-o zi patrunsera pe o fereastra intr-o camera plina de flori.
“Cine o avea grija de gradina asta?” “Sigur e o femeie frumoasa ca floarea cea rosie de la geam” “O sa ne iubeasca si pe noi ca pe florile ei?”, cam asa vorbeau veseli cei cinci frati, cand unul dintre ei simti ca un picior i-a ramas blocat. Se prinsese in niste ate subtiri, dar oricat se zbatea sa scapa, parca funia urca pe tot corpul. Era fratele cel mare si liderul lor. Sarira toti sa il ajuta. Dar incercarile lor erau zadarnice. Ba chiar, din greseala, si fetele se simtira vanate de ceea ce trebuia sa fie o panza de paianjen, altceva nu le-ar fi facut rau intentionat. Daca ar fi fost capcana facuta de o pasare, s-ar fi prefacut ca sunt morti si pasarea i-ar fi aruncat, pentru ca nu mananca insecte moarte. Dar asa, paianjenul nu era mofturos. Dimpotriva.
Privindu-si fratii in incurcatura, zbura inapoi afara.
Deci asa ramasese singur. Fusese las. Isi lasase fratii sa moara in panza paianjenului in gradina de flori de la bloc.
Dar nu. Isi aminti ca nu zburase de frica, ci ca sa-si cheme parintii in ajutor. Doar ca zborul lor de intoarcere fusese prea lung si prea tarziu au ajuns la locul de lupta.
A plans in hohote ca un copil ce era. Si in ciuda insistentelor parintilor sai, n-a mai vrut sa plece de pe pervaz. Isi imagina ca va veni si momentul in care paianjenul se va intoarce si-atunci el il va lua prin surprindere si va face cumva sa isi razbune fratii.
Adormi plangand. Incerca sa se lupte cu Mos Ene, inca visand lupte de muschetari cu paianjenul asasin.
Se trezi in zgomotele unor bubuituri. Si mare ii fu mirarea cand deschise ochii sa descopere in fata sa un om care mosmondea ceva exact in locul in care fusesera ucisi fratii lui. Vroia sa se apropie si sa vada ce se intampla. Se temea. Daca omul aduna recolta si se bucura de sufletele strivite ale fratilor lui? Dar cand omul isi ridica trupul si lasa la vedere locul respectiv, observa ca paianjenul fusese facut una cu podeaua, corpul ii era strivit si picioarele intinse neputincioase in toate directiile. Apoi omul aduse o matura si curata tot.
Ramase inmarmurit. Nu mai era nimic. Nici urma de camp de batalie, nici urma de raniti, nici urma de cadavre. Si atunci realiza: fusese razbunat. Nici soarta paianjenului nu avusese un sfarsit mai grozav decat fratii sai.
Isi ridica privirea catre binefacatorul sau.
Omul era de fapt o ea. Frumoasa, asa cum ghicisera inca de cu o seara inainte fratii sai de-acum razbunati de ea. Era frumoasa intocmai ca acea floare rosie care zambea soarelui prin fereastra. Cu obrajii rosii, cu ochii negri si parul la fel, inalta, subtire, si cu un zambet care il ameti. Simti cum devine din ce in ce mai rosu si parca toate petele de pe spinare sunt acoperite de rosul fierbinte care ii cuprindea tot trupul. Se indragostise pe loc.
Ce pacat, insa, el era doar o buburuza mica, cu pete negre, cu aripi mici, si stia ca nu foarte multi ar fi observat-o, iar daca o faceau si aveau sufletul mare ii suflau usor in aripi sa zboare cat mai sus. Iar el ar fi vrut sa fie vazut, dar sa fie pastrat.
Cand ea se intoarse catre fereastra, se sperie. Nu vroia sa il vada asa fastacit, fara sa stie ce cuvinte frumoase sa ii spuna. Si se ascunse sub o frunza din cel mai apropiat ghiveci. Dar in scurt timp incepuse ploaia si simti ca in curand se va ineca.
Probabil ca era sub aceeasi frunza. Care poate pana la urma il salvase. Nu stia exact. Din clipa in care incepuse sa se lupte cu apele nu-si mai amintea nimic altceva.
In cele din urma indrazni. Si isi scoase incet capul de sub umbra frunzei.
Cand iesi insa se sperie din toti rarunchii, tipa cu toti plamanii si cazu pe spate.
O forta enorma il ajuta sa revina la pozitia normala.
Era ea. Fiinta de care se speriase de moarte, era ea, fata frumoasa care ii razbunase fratii. Inca mai traia. Uraaa!
Asta insemna ca nu trecuse chiar atat de multi ani precum crezuse? Sau, de fapt, el murise inecat si ea cine stie din ce motive si acum erau amandoi in rai?
Ce mai conta? Important era ca erau acolo, si el, si ea, amandoi, iar ea tocmai il tinea in palma si il privea lung cu acelasi zambet cald.
Dar stai, daca il tinea in palma, insemna ca tocmai urma ca ea sa ii sufle in fata si sa il trimita pe geam in cele patru zari. Oh, nu, cine il pusese sa iasa de sub frunza? Si de ce crezuse, chiar si in vis, ca ea trebuia sa fie altfel?
Apoi vazu mana ei cum se indreapta spre el. Tremura tot. Ce avea sa i se intample? Inchise ochii asteptandu-si cuminte sfarsitul. Si in acea clipa simti o mangaiere abia atinsa pe spate. Era ea. Ea il mangaia! Dar poate ca visa si continua sa isi tina ochii strans inchisi, savurand fiecare atingere fina. Se astepta ca din clipa in clipa momentul de fericire sa se termine si finalul sa apare inevitabil.
Dar ea il lua si il cobori incete pe o alta frunza. Si ii zambi.
Insemna ca il lasa acolo? Ca il pastra in gradina ei? Ca acum putea sa o vada mereu? Si ca ea ii va mai zambi si altadata? Si il va mai mangaia incet?
Nu, n-avea de unde sa capete un raspuns pentru toate astea. Nu ii cunostea limba si nici ea nu ii putea ghici gandurile.
Se multumi sa o priveasca in continuare cum canta si danseaza printre flori.
Si tot uitandu-se incantat la ea se trezi ca afara era deja seara. Poate ar fi trebuit sa plece acasa. Dar unde? Fratii lui nu mai erau. Iar parintii il stiau baiat mare care trebuia sa-si vada de viata lui. Care viata insa? El nu stiuse decat una singura: cea cu fratii lui, cea care il adusese aici, acum, asa, cu ea. Da, cu ea. Viata lui ar fi putut fi cu ea?
Dar el era doar o biata gargarita, printre flori. Florile din gradina ei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *