Povesti pentru copii

printre flori (10)

By  | 

Zbura in urma ei. Dar pastra distanta. Fara un motiv anume. Oricum, fara un motiv pe care sa-l poata recunoaste.

Ea inainta si din cand in cand se oprea si privea in urma sa vada daca el mai este acolo.

“Du-te fara grija. Sunt aici”, ii spuse el. Si o privi zambind.

Ea il purta printre frunze pe care nu le mai intalnise pana atunci. Si flori nemaivazute.

Erau flori de toate culorile. Unele aveau chiar petalele vopsite in nuante diferite. Spre centru erau galbene, iar spre margine deveneau rosii, de parca cineva le luase mai intai sa le inmoaie in cerneala rosie, dar se ragandise pe parcurs.

Erau si flori albastre. Albastru senin, ca cerul in plina vara. Albastru clar ca cerul instelat. Albastru inchis ca cerul inainte de furtuna.

Se arunca in mijlocul lor. Zbura de la una la alta. Topaia de pe o petala pe alta. Radea. Canta. I se parea ca este inconjurat de valurile unei mari pe care doar o ghicise de la departare, pentru ca niciodata pana atunci nu ajunsese sa se apropie de o picatura dintr-o mare sau un ocean.

Ii placea joaca asta. Isi imagina ca este alaturi de copii care arunca o minge de la unul la altul. Apoi se vedea chiar acea minge, cu bulinele lui mari. Apoi le vedea zambetele. Dar de unde stia el de zambete de copii?… Nu era important. Se simtea fericit.

Apoi isi aminti ca el trebuia sa ajunga undeva.

Dar cand sa isi reia drumul, desi nu prea stia exact pe unde, nici macar nu ar mai fi putut sa spuna clar de unde venise, vazu pe una dintre flori un fluture cazut pe o parte. Initial se gandi ca poate doarme, desi nu stia exact cum dorm fluturii. Apoi observa ca de fapt acesta se straduia sa se ridice, impingand cu piciorusele lui mici.

“Stai sa te ajut”, se grabi buburuza sa strige.

“Nu, nu. Sa nu ma atingi. Ca nu o sa mai pot zbura niciodata”, ii raspunse fluturele cu un glas aproape plans.

Buburuza nu prea intelegea de ce nu ar mai fi putut zbura fluturele. Ca el vroia doar sa il impinga putin, sa il ridice si sa il ajute astfel sa isi recapete echilibrul pe picioruse. Si apoi nu ar fi trebuit decat sa intinde aripile. Dar tremurul din vocea fluturelui il convinsese ca acesta stie mai bine si isi opri avantul.

“Ce pot sa fac?”, intreba buburuza.

“Nu poti sa faci nimic. Multumesc. O sa ma descurc”, raspunse fluturele cu glasul si mai afectat.

“Cam incapatanat”, isi spuse buburuza in gand. Dar nu se lasa influentat. Fluturele trebuia ajutat. Asta ii era clar.

Se invarti putin in jurul sau, studiind problema. Si ii veni ideea.

Se lasa usor pe o petala, astfel incat sa fie putin mai jos de nivelul la care se afla fluturele, si incepu sa sufle cu putere pe sub aripa de jos a fluturelui. Si sufla, si sufla, pana cand aripa se ridica usor, usor, si fluturele isi recapata pozitia normala.

“Oh, multumesc. Iti multumesc din suflet. Si iarta-ma. Eram suparat. Nu credeam ca ma voi mai ridica vreodata”, se scuza fluturele.

“Nu-i nimic. Dar acum poti zbura?”, il intreba buburuza usor ingrijorata.

“Da, da”, raspunse vesel fluturele, facandu-i si o scurta demonstratie. Isi intise aripile si se ridica putin apoi cobori iar pe floare, pentru a-i multumi inca o data pentru ajutor.

“Ce frumos e”, gandi buburuza fascinata de culorile aprinse de pe aripile fluturelui. Se gandi ca i-ar fi placut si lui aripi asa. Dar poate daca ar fi fost fluture, buburuza portocalie nu l-ar mai fi placut. O, buburuza portocalie, uitase de ea. Cu toata nebunia cu florile si fluturele, uitase ca el de fapt o urma pe ea.

“Ma bucur ca esti bine. Eu trebuie sa plec acum. Am treaba”, spuse buburuza grabita si dadu sa plece. Dar unde? Pe unde era drumul cel bun?

Si chiar in clipa aceea, fluturele il striga din urma: “Stai, stai! Cum te pot rasplati? Pot sa te ajut?”.

“Da, ai putea, daca mi-ai spune unde sta buburuza portocalie”.

“Cine? Cine e buburuza portocalie?”

“E o buburuza. Ca mine. Doar ca e mai portocalie”, il lamuri buburuza, vorbind atat de repede ca nici el nu se intelegea prea bine.

“Cum adica e mai portocalie? Daca e ca tine, e ca tine. Nu?”, intreba fluturele si se citea in vocea lui ca nu glumeste.

“Eu sunt rosu”, raspunse sec buburuza.

“Aaaa… Eu nu disting culorile”, spuse trist fluturele.

“Ce pacat. Inseamna ca habar nu are cat e de frumos… Ce pacat”, gandi buburuza dar isi tinu gandurile pentru sine. Spuse doar: “Am inteles. Multumesc pentru intentie”.

“Ai pierdut-o, nu-i asa? Si e doar vina mea”, se planse fluturele si glasul ii devenise iar tremurand.

“O, nu, nu. Nu e vina ta. Cred ca o pierdusem demult. De cand i-am spus sa nu se mai uite in urma dupa mine. Doar ca sa alerg linistit printre flori. Si ea care vroia sa o urmez. Altfel nu s-ar mai fi uitat in urma sa vada daca mai sunt in urma ei, nu?”, intreba buburuza mai mult pentru sine. Oricum, fluturele n-ar fi stiut ce sa ii spuna. Daca era sa planga impreuna, ar fi putut sa il ajute. Dar altfel, nu stia cum.

“Putem sa stam impreuna”, rupse tacerea intr-un final fluturele. “Si mie imi place sa zbor printre flori”, adauga.

“Iti multumesc. Esti dragut. Dar trebuie sa o caut. Trebuie sa o gasesc”, rostise buburuza. Si aceste cuvinte erau mai mult pentru el, decat pentru fluture. Asta trebuia sa faca. Asta ar fi trebuit sa faca de la inceput. Sa o gaseasca.

Nu stia pe unde sa o ia, dar stia ca trebuie sa plece, sa o caute.

“Iti urez viata lunga. Acum trebuie sa plec. Mi-a parut bine. La revedere”, ii striga fluturelui in timp ce se afla din nou in zbor.

O lua inainte. Florile continuau sa il ameteasca cu vopselurile lor. Dar nu se mai opri. Era hotarat sa isi continue drumul pana o va reintalni.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook