Povesti pentru copii
printre flori (18)
Drumul pana la intrarea in padure nu parea prea lung.
Se tot gandea la vorbele broastei. De ce adica padurea era asa de inspaimantatoare pe timpul noptii? Si daca era asa, cum de dispareau toate temerile dupa rasaritul soarelui? Oare chiar ar fi putut sa i se intample ceva rau? Acum, cand era atat de aproape?
Isi amintea ca auzise la un moment dat de paduri fermecate. Nu stia exact ce inseamna asta. Dar intotdeauna asociase farmecul cu ceva frumos. Padurile fermecate trebuiau deci sa fie locuri minunate, cu pasari, gaze, fluturi, flori nemaintalnite si copaci binevoitori. Dar poate ca aceasta padure nu era fermecata.
Avea sa afle insa singur, pe propriul drum.
Isi lua avant si porni in zbor, fara sa priveasca in urma.
Chiar la intrarea in padure se opri pentru o secunda. Ce va fi va fi, isi spuse. Avea un tel si era foarte aproape de el. Doar nu se va opri chiar acum, doar ca o broasca se temea sa isi paraseasca lacul. Ce stia ea, doar nu ajunsese niciodata pana aici…
Intra in padure. Nu era atat de intunecat. Ba chiar razele soarelui se jucau printre crengi si prindeau de urechi florile clopotei care incercau sa mai doarma putin la umbra unei frunze mai mari.
Din departare auzea zumzetele unor gaze mici, vesele ca incepe o noua zi si au timp de joaca.
Se simtea bine. Liber. Increzator.
Padurea dadea tot mai multe semne sa fie una fermecata. Si asta il incanta si mai mult. Nu mai fusese pana atunci in nicio alta padure fermecata. Dar cand auzea pe vreun copil vorbind despre ea, tare mai visa sa afle cum arata. Si iata ca acum chiar avea sa traverseze un astfel de loc.
Desi se grabea, se opri sa admire minunile din jur. Stia ca si ea a facut la fel. Pur si simplu stia. Era ca si cum s-ar fi oprit in acelasi loc, ametiti amandoi de aceleasi frumuseti.
Florile multicolore formau parca un curcubeu al pamantului.
Pasarelele se auzeau din toti copacii, desi nu le putea zari, dar melodia lor era una pe care n-ar fi putut-o descrie decat ca de vis.
Iar gazele tineau isonul.
Parca vedea si niste animale prinse in dans.
Probabil si oamenii, daca ar fi trecut pe-acolo, ar fi cantat si dansat cu bucurie.
Iar fluturii le-ar fi stat fetelor agrafe-n par.
Cu siguranta si ea simtise cu o zi inainte aceeasi emotie care il cuprindea si pe el acum.
Continua zborul pe ritmul muzicii padurii.
Aluneca in aer purtat de adierea pe care o creau ramurile in leganatul lor.
De sus zari o ciuperca alba. Ceva ii spuse sa se opreasca si sa coboare, sa se odihneasca putin.
Si se aseza pe ciuperca. Era atat de alba ca zapada abia asternuta. Si el se gandea ca trebuie sa ii stea foarte bine cu haina rosu aprins pe ciuperca alba.
“Hei, nu e frumos sa te asezi asa pur si simplu, fara sa ceri voie”, se auzi deodata. Era ciuperca. Tonul ei insa era destul de calm. Si asta il facu sa se simta si mai vinovat.
“Scuza-ma. Nu stiam”, pentru ca altceva nu stia ce sa spuna oricum. Nu mai auzise pana atunci o ciuperca vorbind. Cu siguranta padurea era fermecata.
“De aceasta data te iert, ca sunt eu buna. Dar sa nu se mai intample. Nu stiu ce aveti voi buburuzele de va asezati pe spatele meu”, continua ciuperca cu aceeasi voce impaciuitoare.
“Noi, buburuzele?”, intreba el si o speranta prinse repede viata in inima lui.
“Da. A mai fost ieri o buburuza care la fel, n-a avut alt loc de odihna, decat spinarea mea”.
“Iarta-ma, ciuperca draga. Si multumesc ca ne ierti pentru nestiinta noastra. Dar as avea o intrebare. Cumva buburuza de care vorbesti era portocalie? Si se ducea sus in munte?”
“Da. Dar de unde stii? O cunosti?”
“De fapt, vreau sa o ajung din urma”, explica buburuza fara sa poata sa spuna daca o cunostea sau nu; o vazuse, ii vorbise, dar abia de-acum spera sa o cunoasca.
“E, atunci mai bine ai lua-o din loc, decat sa pierzi vremea pe spatele meu. Cred ca ea e deja sus pe munte”, il indemna ciuperca.
“Ai dreptate, ai dreptate. Multumesc, multumesc”, raspunse grabit, parca trezit la realitate dintr-un vis care il tinuse din drumul sau.
Isi relua zborul cu mai multa viteza, cam pe cat de multa dorinta avea sa ajunga la ea.
Padurea inca ii facea cu ochiul si il indemna sa isi opreasca din avant ca sa o mai priveasca o data. Dar nu vroia sa o mai auda, nici sa o vada, vroia doar sa isi continue drumul.
“Alo, alo, tu, unde te grabesti asa? Arde?”, auzi o voce groasa.
Se opri brusc.
“Cu mine vorbesti?”, intreba buburuza.
“Pai cu tine, cu cine altcineva. Mai vezi pe cineva in asa viteza?”, il intreba pasarea.
“Ma scuzi, am treaba. Trebuie sa ajung undeva. Si nu am timp”, spuse reluandu-si zborul.
Dar pasarea il ajunse repede din urma si se tinu dupa el.
“Si ce treaba ai, ma rog? Chiar n-ai timp sa mai stai putin cu noi? Avem concert azi. Cucii de soi”.
“Cucii de ce ai zis?”, intreba curios.
“Cucii de soi. Noi suntem cei mai talentati dintre toti cucii din padure. Si azi avem concert mare”, relua cucul reclama.
“Aha. Foarte frumos. Succes. Dar eu chiar trebuie sa plec acum”.
“Dar, stai, tot nu mi-ai spus, unde te grabesti?”
“Trebuie sa ajung pe munte. Ma asteapta cineva.”
“O doamna?”, intreba cucul usor ironic.
“O domnisoara”, raspuse scurt.
“Si pentru asta te grabesti tu? O, voi, buburuzele astea, tare fraiere mai sunteti. Credeti toate povestile oamenilor cu iubirea”, si incepu sa rada puternic.
“Nu inteleg. Ce e asa de rau in asta?”
“Uita-te la mine. Eu sunt singur. Noi asa suntem toti. Ti se pare ca ne e rau?”, si continua sa rada.
Buburuza tacu pentru o clipa. La urma urmei cucului nu parea sa ii fie prea rau. Era vesel. Arata bine. Avea si concertul ala despre care vorbea.
“Ma scuzi. Nu prea imi pasa de cum iti este tie. Eu am treaba. Te las acum. Pa”, ii spuse scurt si o lua repede in zbor fara sa mai astepte vreo replica.
Auzi, sa fii singur si sa iti fie bine. Da, poate asa crezuse si el. Acum insa vroia altceva. Si nimic nu avea sa il opreasca sa afle ce sanse avea.
Se zarea deja iesirea din padurea.
Nu mai avea mult.
Un urcus spre varf de munte.
Si gata.
Va fi langa ea.
O va vedea din nou
Ii va vorbi.
Si ii va spune totul.
0 comments