printre flori (19)

Soarele era din ce in ce mai puternic.

Il simtea parca batandu-i pe umar si intrebandu-l cat o sa mai reziste.

Nu, nu, nu soarele il intreba asta. Ci padurea care, acum aproape de final, l-ar mai fi tinut putin in mrejele sale.

Ceva il indemna sa se uite in urma. Poate cucul inca il mai urma. Sau poate era alta pasare alaturi de el. Sau vreo gaza. Se tinea insa tare pe pozitii. Trebuia sa iasa cat mai repede din padurea asta fermecata. Si numai gandul in sine, lupta cu propriile-i proniri, il obosea mai mult decat chiar zborul.

Gata, nu mai avea mult. Uite si muntele. Ce aproape e!

Si deodata, zbang, il lovi ca un glont si luandu-l in zbor il tranti imediat la pamant.

“Hihihihi”, auzi ca prin vis, “ce l-ai nimerit. O mai trai?”

Chiar asa, oare mai traia? Il dureau toate. Aripile parca-i ramasesera intr-o zbatere continua, muta. Nu credea ca mai are picioruse, oricum nu le mai simtea. Dar antenutele? Mai erau la locul lor?

“N-a fost frumos din partea ta. Cu ce ti-a gresit. Daca e mort, e numai vina ta. Tu si pariurile tale tampite. Hai, acum, faca ceva. Fa-l sa respire”, auzi o alta voce care nu ar fi putut spune daca plangea sau doar era pitigaiata din cauza unei enervari.

Si simti ca ceva il impinge. Au! Dar strigatul de durere il auzi doar in mintea sa; nu putea scoate niciun sunet.

Si adormi.

Au, au, au, au, au, parca doar atat ar mai fi putut gandi. Dar macar se trezise. Si se putea misca. Asta insemna ca e viu, nu?

“Hei, uite. S-a miscat. Traieste! Traieste! Ti-am zis eu”, auzi o voce care i se parea oarecum cunoscuta.

Deschise ochii cu greu. Buimac, se uita in jur. Trei veverite il priveau cu ochii mari.

“Aaaa… voi cine sunteti? Si eu unde ma aflu?”, intreba buburuza usor tematoare.

“Buna. Ce bine ca esti bine. Esti bine, nu-i asa? Adica ti-e bine, nu?”, intreba veverita cu glasul pitigaiat si acum usor precipitat.

“Noi suntem veveritele Pic, Puc, Poc. Ne pare rau daca te-am lovit”, i-o reteza repede aceeasi veverita care se bucurase de prima sa miscare.

Poc. Poc i se parea un sunet cunoscut. A, da, asta i se intamplase. Sau fusese zbang?

“Eu sunt Puc”, reveni aceeasi veverita. “Ea este Pic”, si arata spre veverita pitigaiata. “Iar el e Poc”, si isi indrepta privirea spre cea de-a treia veverita, care nu scosese niciun cuvant si statea putin mai in spate.

“Sa inteleg ca Poc e cel care m-a lovit. Inteleg. Frumos nume”, spuse buburuza, dar tonul ironic parca nu era al lui. Trebuie sa fie din cauza loviturii.

“Imi pare rau. N-am vrut. A fost o joaca. Nu credeam ca o sa nimeresc. O gluma”, dar glasul justificativ al veveritei nu avea nici urma de zambet.

Trezindu-se mai bine, buburuza observa ca soarele nu mai juca pe cer. Era aproape amurg.

“O, nu”, striga deodata.

“S-a intamplat ceva? Te doare ceva? Credeam ca esti bine”, spuse din nou precipitata Pic.

“Se face seara. E tarziu”, rapunse aproape plangand buburuza. Nu avea timp de explicatii. Se pare ca joaca celor trei urecheate ii furasera destul de mult timp. Probabil ca pe vremea asta ar fi trebuit sa fie pe munte, sus. Dar el inca zacea pe o frunza, in padurea fermecata.

“Trebuia sa fiu pe munte. Sus. Azi trebuia sa ajung in varf”, izbuti sa mai rosteasca in graba si isi aduna toate puterile ca sa isi reia zborul.

“Stai, stai. Poate te putem ajuta. Te ducem noi o bucata de drum”, ii striga in urma Puc.

Buburuza isi opri avantul, care oricum nu parea sa fie atat de puternic pe cat si-ar fi dorit. La urma urmei, ele il tinusera in loc. Nu i-ar fi stricat putin ajutor, ca o rasplata.

“Noi sarim mult. Si sus. Si repede. Si nici nu suntem … obosite”, continua Pic, evitand cuvantul pe care buburuza il intelesese deja. Da, ele nu erau ametite, de durere.

Si accepta. Ce avea de pierdut? Oricum, nu credea ca ar mai fi avut sanse sa ajunga in varful muntelui pana ca noaptea sa puna stapanire peste tot si toate.

Si veveritela il luara si incepura sa sara cu el in spinare, apoi sa il arunce de la una la alta, tot inainte.

I se parea ca iesise deja din padure, dar veveritele continuau sa il arunce in aer, sa il prinda, si sa il arunce iar, si nu prea avea timp si cum sa vada pe unde e.

Isi amintea ca odata o musca ii povestise cum se simtise cand se lipise de o minge de ping-pong chiar inainte de inceperea unui meci. Probabil ca tot cam asa cum se simtea el acum, aruncat de la Pic la Poc, de la Poc la Puc, si inapoi la Pic.

Peisajele, atat cat putea sa vada, se tot schimbau. Iar aerul era tot mai rece. Se mai si inserase putin.

Si brusc una dintre veverite il prinse si il aseza pe o frunza.

Ooooo, nu era tocmai placut. Noroc ca veverita fusese pe faza si il sustinuse sa nu cada.

Totul se invartea in jurul sau.

Nu intelegea nimic.

“O sa iti revii imediat. Doar ca noi nu putem merge mai departe”, o auzi pe Puc.

“Trebuie sa avem timp sa ne intoarcem acasa. Dar cred ca tu nu mai ai mult”, spuse si Pic cu aceeasi goana in glas.

“O sa ajungi la timp. Sunt sigur”, interveni si Poc.

Aveau dreptate. Varful chiar parea foarte aproape. Poate chiar va ajunge la timp.

La timp… Ce insemna la timp?

“Mult succes. Ai grija de tine. Si transmite-i salutari din partea noastra buburuzei portocalii. O sa reusesti”, ii mai striga Puc cu doar o clipa inainte ca cele trei veverite sa dispara cu sariturile lor cu tot.

Buburuza portocalie… De unde stiau veveritele despre ea?