Povesti pentru copii

printre flori (2)

By  | 
Ii placea asa. In fiecare zi, la aceeasi ora, imediat dupa ce primele raze de soare ii bateau in geam, ea venea sa ii spune “buna dimineata”. Il cauta cu privirea si cand il zarea tolanit pe o frunza, ii zambea atat de cald incat credea ca intreaga incapere se va topi sau se va transforma in vata de zahar de-atata dulceata.

Zambetul ei il ametea in fiecare dimineata si parca din senin il facea sa danseze in zbor, sa deseneze in aer toate florile pe care le vedea il jur. Probabil ea nu intelegea nimic, desi doar asa el i-ar fi putut darui o floare si cu fiecare petala si inima lui. Dar o vedea razand cu tot sufletul si cand mai facea si cativa pasi de dans in apropierea lui, simtea cum nu mai are nevoie de aripi ca sa pluteasca. S-ar fi putut foarte bine culca pe spate cu doua brate intinse sub ceafa ca tot ar fi plutit langa chipul ei luminos.
Nu mai stia cat timp trecuse de cand asistase la tragedia familiei sale. Nici nu vroia sa-si aminteasca. Ii era bine asa. Si se bucura de fiecare clipa printre flori, cu atat mai mult cand una dintre ele era chiar ea.
Intr-o dimineata soarele uita sa rasara la aceeasi ora. Si nici ea nu mai aparu printre flori.
Se trezise de ceva vreme. Si se uita pe geam aproape rugandu-se de nori sa se dea la o parte si sa lase loc soarelui sa ii zambeasca. In zadar, insa. Nici urma de soare. Si nici de ea.
Deci ea era doar o fantasma, o iluzie, o creatie a imaginatiei lui ametite de puterea soarelui. Si cum acum soarele nu-l mai batea in cap si nu-l mai facea sa aiureze nu putea sa se mai bucure de ea. Oh, nu, vreau soare inapoi! Vreau sa fiu iar beat de soare! O vreau pe ea, chiar si ireala asa cum e, o vreau pe ea!, incepu sa planga lovind cu bratele lui mici in frunza care ii tinuse atata vreme loc de pat, leagan, ring de dans.
Zbura pana la geamul inchis, urca pe pervaz si incepu sa loveasca in geam. Daca ar fi putut sa il darame intr-un fel, ar fi iesit afara si ar fi zburat pana la cer sa dea chiar el norii la o parte si sa traga soarele de o raza sa il incalzeasca iar. Dar era prea mic si toate astea n-ar fi putut sa le implineasca singur niciodata.
Se lasa descumpanit sa alunece pe pervaz si ramase asa cu picioarele tarnate in gol si capul plecat. Mai bine il manca si pe el paianjenul. Acum fratii lui erau printre stele jucandu-se cu ingerii, iar el plangea de unul singur prizonier intr-o gradina de flori cu frunze-adormite, fara nimeni care sa ii aline durerea sau care macar sa ii tina de urat. Ar fi vrut sa poata sa se vaite cuiva, dar cui?
Isi sterse lacrimile si porni la pas de-a lungul pervazului, in sus si in jos, incercand sa scoata din creierul sau mic o idee salvatoare. Lua apoi florile la rand si incepu sa topaie de pe o frunza pe alta. Nici urma de idee care sa il scoata din impas. Ar fi putut sa o deseneze pe ea in zbor, dar atunci cine i-ar mai fi zambit? Si daca ar fi ros dintr-o frunza pana cand i-ar realiza zambetul si astfel l-ar putea vedea mereu? Da, dar nu ar fi chipul ei cald… Nu avea solutii; nimic nu era bine; nimic nu era de-ajuns.
Si cum se chinuia el asa, auzi in geam batai usoare. Ii tresari inima gandindu-se ca solutia venea la el din afara. Dar nu, era doar ploaia. Deci, adio soare, adio frumoasa mea, isi spuse in gand si ceda iar. Nu mai avea putere sa se lupte cu realitatea. Totul s-a sfarsit, ofta adanc si se intinse sub o frunza incercand cu disperare sa adoarma si sa uite de tot.
Poate cand se va trezi ziua aceasta va fi fost doar un vis urat si soarele va fi iar pe cer. Si ea va veni iar sa-i zambeasca si sa-l imbie la dans.
***
Veniserii din nou zorii de zi. Ii simtea gadilandu-l pe la gene. Insa se incapatana sa ramana cu ochii inchisi. Si daca soarele dormea in continuare? La ce bun sa se trezeasca?
Nici nu-si incheie bine gandul ca auzi o usa deschizandu-se. Sa fie ea? Si daca nu e ea? Daca mi se pare? Nu, nu, nu vreau sa stiu. Pot sa visez in continuare. Ca e ea. Ca ii zambeste iar. Ca danseaza impreuna. Ca il mangaie pe spate, asa cum facuse atunci, in prima zi.
O, dar curiozitate era mult mai mare decat incapatanarea lui. Auzea zgomote fine tot mai aproape de el. Cine putea fi?
Nu mai rezista. Deschise ochii. Si scoase un tipat care te putea asurzi. Cat pe-aici sa faca infarct. Inima ii batea in piept mai-mai sa-i sara de-acolo si cine stie unde sa fie purtata de vant. Cand deschisese ochii zari chipul ei atat de aproape incat ii putea atinge nasul cu o manuta fara sa o intinda prea mult. Si asa de aproape cum era i se paruse un monstru. Un monstru frumos.
Se impinse putin mai in spate sa o vada de la o distanta ceva mai mare. Era ea. Da, era ea. Ea cu zambetul ei cald, cu chipul luminos si ochii ametitori.
O, daca ar fi putut sa o ia in brate si sa ii spuna ce dor i-a fost de ea. Si sa o certe ca il lasase sa se chinuie o zi intreaga, sa isi puna atatea intrebari si sa sufere cumplit la gandul ca nu o va mai vedea niciodata. Dar acum era aici, atat de aproape de el. Restul nu mai conta.
Era atat de fericit! Zbura iar, facu piruete, desena flori in aer si in euforia lui indrazni sa se aseze chiar pe nasul ei. Probabil ca o luase prea repede si pe nepregatite, pentru ca in secunda urmatoare ea dadu cu mana exact peste locul unde era, aruncandu-l cat colo. Era vina lui. Cine-l pusese?, isi facea mustrari de constiinta cazut pe spate, cu picioarele in sus, asa cum era.
Si apoi simti cum aceeasi mana binefacatoare il ea, il intoarce si il aseaza pe o frunza.
“E vremea sa ne despartim, dragul meu. E mai bine sa iti gasim o casa”, o auzi spunand cu un glas atat de dulce total opus sensului cuvintelor pe care tocmai le auzise.
Ce vroia sa spuna cu desparirea si casa? Era deja acasa! Cum ar fi putut sa ii spuna asta? El era acasa. Unde era ea, el era acasa.
Si in timp ce o privea cu ochi rugatori, pe care cu siguranta ea nu ii putea ghici, o vazu cum il ea usor si il pune intr-o inchisoare de sticla.
Ce vroia sa-i faca? Unde il ducea? Ce avea sa i se intample?
Ea continua sa ii zambeasca si sa mearga purtandu-l inchis in acea sticla fara colturi. Si oricat incerca sa se tina de un perete si sa urce pana sus, sa ajunga la mana ei, leganarea mersului il dezechilibra si il arunca iar pe fundul sticlei.
Dar ea era buna. Se inselase oare in tot acest timp? Si asta fusese in imaginatia lui? Daca vroia sa scape de el de ce nu-i daduse drumul pe acelasi geam pe unde intrase prima data? Renunta. Se resemna la ideea ca totul a fost doar o iluzie si ca inevitabilul se va produce – finalul.
***
Gata. Se oprisera. Surprins, se ridica si privi prin sticla care il inchidea. In jur erau alte flori. Alta gradina? Asta era casa despre care vorbise ea? Alta gradina? Asta nu era chiar asa de rau…
Si simti cum inchisoarea se rasuceste si fundul sticlei devine cer si el aluneca liber pe o floare.
Ea ii zambea in continuare. “Am ajuns, dragul meu. O sa iti placa noua ta casa. Si nu o sa mai fi singur”. Si il mangaie usor pe spate.
Deci ea va ramane cu el mereu aici. Nu vor mai fi doar ore fixe cand ii va vedea chipul. Vor fi mereu impreuna. Daca ar fi fost capabil sa tipe de bucurie, ar fi facut-o. Se limita sa simta fericirea cum il cuprinde in brate.
“Esti acasa. Sa fii fericit! Te las cu bine. O sa imi fie dor de tine. Adio!”. Si se intoarse cu spatele la el.
Pentru o clipa nu realiza cele auzite. Corpul ei era frumos. Si se uita lung, cum se departeaza.
Stai, stai, unde pleci? Adio? Ce adio? De ce adio? Unde pleci?
Dar pana sa zboare si sa o ajunga din urma, ea inchisese deja usa si nu o mai putea vedea.
Nu din nou. Si acum ii spusese adio. Ce insemna asta? Offfff….
Se intoarse pe frunza sperand parca din disperare ca ea glumise si se va intoarce si, deci, trebuie sa ramana in acelasi loc, ca sa il gaseasca repede.
“Buna”, auzi deodata de undeva din spatele lui. “Nu te-am mai vazut pe aici”, continua aceeasi voce. Era calda, dar nu era vocea ei. Incepuse sa auda voci? Atat de rau se simtea?
Se rasuci in loc. Si atunci o zari. Usor portocalie cu pete negre. Nu se apropia de el. Doar ii zambea cu antenele usor aplecate peste ochi.
Era frumusica. Dar…
Isi mai intoarse o data privirea spre usa. Parca ar fi vrut sa primeasca un semn.
Apoi se uita iar la cea care il salutase mai devreme. Nu spunea nimic. Doar ii zambea. Si pentru o secunda nu mai vazu decat acel zambet inconjurat de flori.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook