printre flori (3)

Se uita la el timid si totusi insistent.

Nu stia de ce, dar simtea un fel de pornire ciudata in a-i povesti toate cele prin care a trecut in ultima perioada si sa isi aseze capul pe spinarea ei, eventual sa adoarma asa.

Dar isi infrana toate trairile si ii intoarse spatele.

Ceva ii spunea ca nu e bine ce face. Ceva il tot tragea inspre aceasta fiinta care ii amintea si de surorile sale si de foste colege, chiar si de ea, cu parul negru si ochii la fel. Ceva il impingea sa se apropie, sa ii vorbeasca, sa o prinda de un brat si sa zboare cu ea sa descopere noua gradina.

Ramase in continuare cu spatele la ea.

“Ai putea sa incerci pe gaura cheii. Poate ai mai mult noroc. Nu cred ca e foarte departe”, o auzi spunandu-i cu voce calda si un calm care il facu parca sa pluteasca.

Ce vroia sa spuna? De ce el simtea ca ar fi mai bine sa se apropie de ea, iar ea il impingea in afara noii gradini? Il trimitea la fata cu parul negru? Vroia doar sa scape de el? Ii invadase gradina? Nici macar nu se clintise din loc. Ce vroia de la el?

Si ii auzi zborul lin departandu-se incet.

Nu isi intoarse privirea. Se uita la gaura cheii. Oare chiar ar fi avut cum sa iasa pe-acolo si sa se intoarca la ea?

Dar cu cat se gandea mai mult la asta, cu atat parca isi dadea seama ca nici nu vroia sa incerce. La ce bun? Ea renuntase la el atunci cand il adusese in noua gradina si ii spusese adio fara sa priveasca in urma.

Da! Asta trebuia sa faca. Trebuia sa lase usa inchisa si sa se bucure de noua gradina. Nici nu era singur. Iar ea, faptura mica atat de asemanatoare lui il facuse sa se simta in largul sau la numai o secunda de cand aterizase in lumea ei.

Se intoarse. Dar ea nu se mai zarea. Zburase printre flori.