Povesti pentru copii

printre flori (5)

By  | 

Se lasa sa alunece pe o frunza. Isi stranse piciorusele sub carapace si inchise ochii sperand sa adoarma.

Ii veneau in minte tot felul de imagini. Ba era cu fratii lui si alergau de pe o floare pe alta, de pe o frunza pe alta, de pe un umar pe altul, cantand tot felul de cantece pe care le auzeau la oameni. Ba era in gradina cu fata si dansau pe ritmul primelor raze de ziua. Ba era singur si infrigurat. Dar asta i se intampla cu adevarat. Nu era o amintire. Desi ar fi vrut.

Unde erau zilele cand era doar un copil pus doar pe sotii cu fratii sai? Unde erau momentele acelea cand se prefacea ca a lesinat ca sa il ia in palma o fiinta umana si sa ii zambeasca atunci cand va face primele miscari din aripi? Unde erau clipele cand putea sa cante si sa zboare creionand in aer diferite forme de amor?

Se intoarse brusc parca dorind sa-si alunge gandurile din propriul cap. Si se treze pe spate cu piciorusele in aer. Ce prostie! Asta il putea ucide. Se chinui sa revina la pozitia normala. Fara prea mult succes. De cate ori era aproape sa se prinda cu picioarele de pe o parte se simtea obosit si nu mai avea forta pentru ultima zvacnire necesara, asa ca se trezea iar de-a-ndoaselea. Ofta. Nu mai putea. Si se gandi iar ca mai bine nu era las atunci si nu fugea si ramanea sa infrunte panza alaturi de fratii lui. Acum nu ar mai fi fost nici singur, nici infrigurat, nici chinuindu-se in van pentru ce nici el nu mai stia.

Brusc se simti impins dintr-o parte. Si pana sa realizeze ce i se intampla, era din nou pe picioarele proprii. Si mai surprins fu sa vada ca binefacatorul sau nu era altul decat carabusul care mai devreme il trimisese la plimbare pentru ca ii stricase somnul.

“Da, da, eu”, ii spuse carabusul parca citindu-i intrebarile inca nerostite nici in gand.

Se gandi ca probabil ajunsese intr-o gradina fermecata de vreme ce si buburuza portocalie si carabusul stiau exact ce ar trebui sa ii spuna fara ca el sa apuce sa deschida gura.

“Ma gandeam eu ca trebuie sa ti se intample ceva. Pareai cam ametit cand te-am vazut prima data. M-am gandit ca atata timp cat sunt cel mai batran de pe-aici, s-ar cuveni sa mai veghez si de soarta bebelusilor ajunsi aici”, continua carabusul sa explice prezenta sa acolo. Nu ca i-ar mai fi pasat cuiva de explicatii. Fusese suficient ca aparuse de undeva si il salvase. Restul erau detalii.

“Dar eu nu sunt bebelus”, se trezi replicand si propria-i voce i se paru ridicola. La urma-urmei ce legatura avea cat de mare era. Se purtase intr-adevar ca un bebelus fara minte.

“Da, da, cum zici tu. Acum hai sa iti gasim un adapost sa inoptezi undeva. Si daca o sa-ti placa, poti sa si ramai”, raspunse carabusul si buburuza se gandi ca intr-adevar trebuie sa fie foarte batran – pentru o clipa vorbele lui ii amintira de un strabunic pe care nu-l cunoscuse decat pentru vreo trei zile, dupa aceea disparuse si nimeni nu i-a mai dat de urma. Cine stie, poate tot vreun paianjen se facuse vinovat de crutarea batranului de amarul zilelor.

Si porni alaturi de carabus spre ceea ce avea sa devina noua lui casa, poate doar de o noapte, poate pentru o perioada mai lunga, poate pentru totdeauna.

Se oprira la baza tulpinii unui copacel cu crengi si frunze doar spre varf. De fapt nu era doar un copacel pentru ca erau mai multe tulpini care se incrucisau, se imbratisau si intre ele formau un fel de scorbura cu podea si acoperis.

“A fost a unui nepot. Avea o personalitate mai boema. Recita poezii. Nu stiu ce se credea. Un prost!”, spuse carabusul oftand.

“Si unde e acum?”, intreba buburuza si in secunda urmatoare citi in privirea carabusului ca era cea mai neinspirata intrebare pe care o putea rosti.
“S-a dus sa descopere lumea de dincolo de gradina…”, ii raspunse sec carabusul si intelese imediat ca nu mai era cazul sa insiste.

Se grabi sa spuna “multumesc” si isi inghiti restul cuvintelor de tipul “ma simt onorat”, “ce placere sa ma lasi sa stau in casa familiei tale” si altele asemenea.

“Hai lasa, du-te sa dormi. Ca le am si eu pe ale mele. Imi povestesti altadata, daca o sa mai vreau sa te cunosc”, ii spuse carabusul in timp ce facea cale intoarsa.

Ce lume o mai fi si asta?, se intreba buburuza. Desi pare ca toti stiu ce gandesti si ca vrei sa spui ceva, ti-o reteaza imediat si nu te lasa sa scoti macar un sunet. Adica da, asa e, daca ar stii ce vrei sa le spui, de ce adica sa te mai asculte cum reciti ceea ce gandesti. Ar fi ca si cum ti-ar auzi aceleasi ganduri repetandu-se iar si iar.

Se gandi apoi la nepotul carabusului. Ce a descoperit el in lumea de dincolo de gradina? Oare lumea aceasta e lumea de unde venise el? Lumea fetei? La asta se referea carabusul? Dar asta nu era o lume atat de fantastica. El fusese in lumea aceea de cand iese din ou. Zburase in lumea aceea toata viata. Si el, si fratii si parintii lui. In lumea aceea se jucase, in lumea aceea plansese la primul contact brusc cu moartea, in lumea aceea se indragostise de ea. Oh, ea… ea care il adusese aici. In lumea asta. Doua lumi… Erau intr-adevar doua lumi? Si daca era asa, de ce ea putea sa intre in lumea asta, dar nepotul carabusului nu ar fi avut voie si de aceea nu ii mai fusese permis sa se intoarca. Pentru ca asta fusese cu siguranta. Sau poate ca si nepotul carabusului dansa acum in fiecare dimineata cu o fata cu par negru si ochii la fel.

Si tot zburand de la un gand la altul, de la o lume la alta, de la o ea la alta (chiar asa, buburuza portocalie cand aparuse in gandurile lui?), adormi.

Si in somn visa muzica, visa culori, visa dans, visa flori.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook