Povesti pentru copii

printre flori (9)

By  | 

In sfarsit o zi in care ar fi putut sa zambeasca.

Desi singur, zburand asa aiurea, se simtea liber, se simtea usor, se simtea fericit.

Practic, n-avea niciun motiv anume pentru starea sa. Cu toate acestea, ar fi plutit asa, cantand, razand, luand-o de la capat, iar si iar, la infinit.

Si deodata auzi un alt cantec venit de undeva de departe, dintre flori.

Se opri sa asculte. Da, nu i se paruse. Mai era cineva care canta. Si avea o voce atat de frumoasa. Ar fi adormit, ar fi visat, s-ar fi trezit, ar fi dansat, ar fi cantat, ar fi adormit iar, numai datorita acelei voci. Nici n-ar fi contat ce canta. Doar ca acum cantecul era lent si vorbea despre iubire.

Aproape ca aluneca de pe floare, atat de vrajit era.

Si asemeni unor animale pe care le vazuse odata la televizorul la care se mai uita copilul iubitor de greieri, animale care plutesc in aer purtate de mirosul unei delicioase mancari, asa se simti el atras in zbor de cantecul acela.

Si pluti pana cand vocea era foarte clara, de parca i-ar fi cantat tinandu-l in brate.

Si o vazu.

Se furisa dupa o tulpina si trase de o frunza sa il acopere. Din cand in cand inainta putin, cat sa o poata vedea.

Era micuta, delicata. Plutea pe aceasi frunza, de pe o petala pe alta, si canta, facand din cand in cand cate o pirueta. Pentru o clipa o asemui cu o balerina talentata. Si parca floarea alba se adunase ca o aureola sa o sfinteasca.

Era superba.

Simti cum toate bulinele negre de pe propriu-i corp ii erau acoperite de roseata. Ametise.

Dar, stai. Ea se oprise din dans si o vedea foarte bine. Dar era … era … era ea. Era gargarita portocalie. Aceeasi gargarita care il intampinase cand fusese adus prima data in gradina. Prima fiinta pe care o vazuse aici. Primul glas. Acelasi glas care ii spuse atunci sa se intoarca, acelasi glas il atragea acum inainte.

Era incremenit. Fermecat.

Ar fi vrut sa zboare catre ea, dar aripile ii intepenisera. Ar fi vrut sa o strige, dar glasul ii amutise. Ar fi vrut… Nu n-ar fi vrut. Oh, ba da… Nu mai stia. Se vedea dansand cu ea vals, se vedea visand ascultand-o fredonand, se vedea impreuna cu ea in zbor, in somn. Si totusi nu se putea misca.

“Hei, buna. Ce faci acolo? Cat pe-aci sa nu te recunosc”, o auzi brusc adresandu-i-se. Nu realizase cand, luat de val cu atatea ganduri, iesise din ascunzis si se lasase descoperit. Si ea il vazuse. Si ea il recunoscuse. Si ea nu se temea de el.

“Cum ai ajuns aici? Credeam ca ai plecat demult din gradina noastra?”, i se adresa ea fara sa primeasca nici de aceasta data un raspuns.

“Scuza-ma acum, trebuie sa plec. Sora mea are petrecere, tocmai i-au iesit din oua zece copilasi. Daca vrei, poti sa vii. Intotdeauna ne bucuram de o inima fericita in plus. Daca nu, poate macar ramai prin zona si ne mai vedem. Mi-a facut placere”, ii spuse ea in continuare ridicandu-se in zbor.

Era mut. N-ar fi putut spune daca totul fusese doar in imaginatia lui sau se intamplase aievea.

Ea… Muzica… Dansul… Petrecerea… Copiii… Invitatia… Placerea…

Si o urma.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook